O capodopera a literaturii vocal-simfonice

Trebuie sa o recunoastem, publicul meloman care frecventeaza simfonicele Ateneului bucurestean reprezinta in mod prioritar o audienta de orientare traditionala a preferintelor muzicale. Este un public care apreciaza ceea ce cunoaste deja, iar aceasta pe masura pregatirii cu care se paseste in sala de concert, savurand spectacolul diferitelor versiuni interpretative care sunt oferite de la un program la celalalt. "Publicul nostru - stapanul nostru" pare sa fi fost deviza in virtutea careia au fost alcatuite multe dintre programele de concert. Este de observat faptul ca inclusiv creatia secolului trecut isi gaseste loc cu greu; e o situatie in parte obiectiva, datorata costurilor, ridicate pentru noi, privind inchirierea materialelor de orchestra. Am reluat aceste ganduri observand doua dintre ultimele concerte, ce vadesc o evidenta reorientare a politicii repertoriale si mai putin o negare a celei prioritar formulate in perioadele anterioare. Sub bagheta dirijorului Horia Andreescu, am audiat astfel, in prima auditie absoluta, lucrarea vocal-simfonica "Pomenire" de Stefan Niculescu, un veritabil recviem romanesc pentru bas solist, cor si orchestra. Lucrarea se defineste a fi o meditatie in muzica, o meditatie marcata de o consistenta spirituala pe care o recunoastem in mare parte din lucrarile maestrului; sunt folosite texte rituale alese din marea traditie culta ortodoxa, dar si din traditia orala arhaica de la noi. Cunoscand semnificatiile spirituale ale multora dintre lucrarile maestrului, imi permit a crede ca ne aflam in fata unei veritabile capodopere a literaturii noastre vocal-simfonice. In aceasta creatie de ultima ora, Stefan Niculescu nu isi propune a ne surprinde; domnia sa aduce o confirmare; este un zenit maiestuos, o impacare, o implinire a unui drum pe care si l-a croit singur, cu exemplara staruinta profesionala. Sustinut cu precautie, momentul solistic a fost asigurat prin participarea basului Pompei Harasteanu; evolutia corala - parte esentiala a lucrarii, derivata in buna parte din monodiile psaltice - a fost realizata prin participarea corului academic al institutiei, ansamblu condus de Iosif Ion Prunner. Andreescu are meritul de a fi facut posibila aceasta lucrare la nivelul perceptiei actuale, iar aceasta cu o corelare dinamica captivanta a sectiunilor. Este o directie pe care a fost construit - in continuarea serii de muzica - inclusiv celebrul opus beethovenian care este Simfonia in do minor, "a Destinului", lucrare observata si realizata intr-o viziune puternic dinamizata dar coerenta, de-a dreptul percutanta in mod special in "allegro"-ul initial. Intregul concert a fost dedicat de Filarmonica bucuresteana memoriei dirijorului Mihai Brediceanu de care ne-am despartit in urma cu un an, un spirit luminat care a condus destinele institutiei in perioade dintre cele mai dificile. Pagini in mare parte inedite pentru publicul nostru a etalat, recent, si dirijorul Cristian Mandeal; a facut-o cu ampla sustinere, pe parcursul unui program atent organizat la nivelul disponibilitatilor majore ale personalitatii sale. Consistenta expresiei hraneste in acest caz spatiile simfonice somptuoase rostuite de aceasta data in Variatiunile "Enigma"; este o lucrare simfonica ampla, scrisa de englezul Edward Elgar cu mai bine de un secol in urma, o muzica a unui romantism tarziu, nostalgic. In mod absolut exemplar, si de aceasta data structura programului a inclus o cunoscuta pagina simfonica romaneasca actuala, poemul coregrafic "Batalia cu facle", datorat compozitoarei Irina Odagescu; a fost pusa in lumina intreaga valoare imagistica a acestei lucrari inspirate de tabloul omonim al pictorului Theodor Amann. Dedicata de compozitorul englez Benjamin Britten celebrului muzician si militant pe taram politic Mstislav Rostropovici, Simfonia concertanta pentru violoncel si orchestra a constituit o prezenta nu mai mult decat utila in economia acestei seri de muzica, un program conceput de Cristian Mandeal a se situa pe directia elementelor unei traditii recognoscibile in muzica secolului trecut; cu totul remarcabila, evolutia solistica a violoncelistului Frans Helmerson a facut posibil acest moment componistic mai putin inspirat, de secol XX. Relatia cu sustinerea dirijorala a fost, in acest caz, cu totul salutara.Un articol de Dumitru Avakian