Gabriel Liiceanu despre minciuna

Dupa celebrul, din urma cu 15 ani, Apel catre lichele, in care filosoful nu facea altceva decat sa ceara vechilor comunisti si colaboratori ai acestora sa se retraga din viata publica - sa ne amintim ca Dan C. Mihailescu a scris un text remarcabil in replica la ce facuse in 1991 Liiceanu - iata ca acum, dupa ce am trecut de mijlocul anilor 2000, acelasi autor se decide sa produca o alta meditatie asupra unui subiect mai mult decat actual si in acelasi timp atemporal, care erodeaza si totodata caracterizeaza genul uman: minciuna (Despre minciuna, Humanitas, 2006). Spirit reflexiv si analitic, Gabriel Liiceanu coboara la surse, pentru a descoperi momentul fatal cand minciuna s-a insinuat in lume si de la care se poate vorbi de om ca despre o faptura mincinoasa. Sunt doua texte capitale pe care filosoful le identifica si in care recunoaste ceea ce s-ar putea numi "germenele minciunii", tragedia sofocliana Filoctet si un dialog platonician, Hippias Minor. In aceste doua texte omul isi dezvaluie abilitatea si pune in evidenta valenta limbii de-a fi folosita in dubla directie. Apare distinctia pe care, daca nu ma insel, Gabriel Liiceanu a mai facut-o intr-un alt eseu inclus in volumul Politropia omului, aceea dintre omul achileic si omul odiseic. Primul este omul faptei, al onoarei, caruia minciuna ii repugna si in nici un chip nu ar fi in stare s-o slujeasca. Al doilea este, dimpotriva, omul viclean care nu poate trai decat prin viclesug si printr-o mestesugita folosire a vorbelor. In fond, este vorba de omul post-homeric, omul care a pierdut orizontul zeilor si al trairii nemediate, si s-a refugiat in universul inselator al cuvintelor si al intelesurilor acestora, universul pe care prin propria vointa il complica si mai mult. Autorul vorbeste la un moment dat de morala de a doua instanta, aceea care admite folosirea minciunii pentru a face un bine ce priveste colectivitatea. Pentru a salva de la dezastru comunitatea sau tara pe care o conduci trebuie sa minti sau sa ascunzi adevarul ca sa-ti atingi tinta intr-un pas urmator. Aici se incadreaza oamenii politici si, evident, autorului nu are cum sa-i scape referirea la Principele lui Machiavelli. Machiavelli scapa de doua poveri, cea etic-metafizica, legata de binele intrinsec, si cea etic-teologica, legata de binele transcendent. Natura omului politic este astfel eminamente dominata de toata aceasta mostenire a italianului care a pus in miscare pentru posteritate ceea ce s-ar putea numi "absorbtia raului intr-un scenariu al binelui" sau "disponibilitatea unui om de-a se identifica cu raul pentru atingerea unor scopuri nobile". Dar sunt chiar nobile aceste scopuri? Oare nu orice societate se afla, chiar din momentul constituirii ei, marcata de vechea distinctie intre civitas dei si civitas terrena, aceasta din urma apartinand celor corupti si deci damnati? Intr-un fel sau altul, jocul de-a binele si raul, tensionat si totodata alunecos - nici nu are cum sa fie altfel - ajunge sa sfarseasca intr-un sistem totalitar in care minciuna isi pierde sensul odiseic, deci o anumita suplete machiavelica, si devine grosolana, primitiva, organizata de catre un tiran si de catre acolitii acestuia, realizandu-se astfel minciuna colectiva, fie de tip comunist, fie de tip fascist.Un articol de Dan Stanca