“Imperiul lupului” (Ed. Crigarux, Piatra-Neamţ, 2006) de Mihai Merticaru. Până la această plachetă de versuri, autorul a mai publicat patru cărţi la edituri notabile (între 1992 şi 2003), Cronica şi Timpul, din Iaşi. Referitor la ele, autorul chiar beneficiază de aprecierile unor congeneri, cronicari literari altminteri remarcabili: “M. M. creează o viziune asupra existenţei într-un spaţiu ameninţător” (Vasile Spiridon), “…O poezie în registru sarcastic, mai elaborată, mai densă, cu trimiteri la lumea de azi, una a marilor deşertăciuni şi eşecuri” (Cristian Livescu).
Din păcate, “Imperiul lupului” nu răspunde niciuneia dintre aprecierile de mai sus. În poezia “Curriculum vitae”, autorul se defineşte în felul următor, totalmente nefericit inspirat: …“zgârcit cu clipa visător cu anii/ am scris şi eu vreo cinci volume de poeme/ pe ape şi nisipuri/ am semănat ogoare cu dileme/ şi-au răsărit elegorii cu zeci de chipuri/ sunt visător pasionat de himere/ bolnav incurabil de azur/ optimismul nciodată nu-mi piere/ nici nu mă ruşinez să-l fur/ celebritatea umblă în bikini/ cu gândul să mă cucerească/ dar nimereşte mereu pe la vecini/ şi între noi se-nalţă zid de iască…” Să fim serioşi, zic. Dacă Mihai Merticaru se crede pudibond, iar atunci când la tv dă peste emisiuni unde şpikeriţele (ca alde “prezentatoarea” Loredana Groza) se fâţâie în chiloţei “supţi” pe trup în faţa telespectatorilor cu ochii mari precum nişte balcoane, nu a prea nimerit-o pe parcela poeziei. Din aceste pricini nici nu ne mirăm pentru ce poetul încă mai scrie; mărturiseşte: “Scriu/ să mai desfiinţez un pustiu/ întunericul să devină mai alburiu/ să împărăţească iarăşi lumina/ să însufleţesc puţin şi tina// scriu/ să pot vorbi în şoaptă cu mine/ şi vântul turbăciunii din lume/ să se mai aline// scriu/ pentru că s-a făcut târziu…” (De ce scriu - pag. 40). Atunci când unii poeţi chiar cred că pot îmbogăţi lexiconul limbii române, tocmai atunci o dau “cârmită”. Ce o fi însemnând “întuneric alburiu” peste care să “împărăţească” lumina încât poetul să poată vorbi şi cu “vântul turbăcunii din lume” nu-mi dau seama şi, mai cu deosebire, nu reuşesc să descifrez ce poate însemna “turbăciune”; o fi de la “turbare”? o fi de la “turbă”? Greu de precizat, într-un “registru” liric. M. M. poate scrie şi poezie cu iz patriotard, precum Ion Gheorghe prin anii 1970: “Nistrul şi-a uitat de mult albia firească/ mai strâmtă-i scena pentru hora românească/ cântecul nu mai îmboboceşte ca o floare/ în solul arid al hărţii care ne doare// prin munţii Daciei răsună cânt de caval/ în cetăţi se zăreşte umbra lui Decebal/ păsările primăverii încep să zboare/ peste tot cuprinsul hărţii care ne doare…” (Harta care ne doare - pag. 73). Am toată stima pentru sentimentele autohtone ale poetului, dar versurile nu fac decât să ne “gâdile” într-un mod neplăcut; în rest, atare formulări am mai citit, am mai parcurs. În ce constă noutatea, ori impactul liric? Cine se mai poate înfiora faţă de astfel de versuri? O poezie cu titlul “Trece fanfara” (pag. 75) începe aproape intempestiv-nefericit: “Prin gangul nervilor puhăiţi/ şi cercurile confuze ale hieroglifelor/ slalomizând…” etc. Nu se poate! Tot aşa am “slalomizat” şi eu printre aceste texte care au pretenţia de a fi considerate poeme. Nu sunt!
