In eleganta colectie de poezie a Cartii Romanesti a aparut recent volumul Martei Petreu, care poarta titlul "Scara lui Iacob". Titlul te trimite la Vechiul Testament, dar testamentul nu e chiar atat de vechi, de vreme ce "Scara lui Iacob" se vadeste a fi chiar un etalon al eului poetei: "Da. Stau verticala/ca scara lui Iacob care coboara din cer". Poezia Martei Petreu e necrutatoare, cu ea insasi, autoarea, cu poezia, cu tot ce o inconjoara, cu Cel de Sus. O cruzime specifica poetei invaluie lucrurile, faptele, cu o aura ciudata, inviindu-le parca intr-o alta dimensiune decat cele cunoscute: "Doare. Ora patru. Caut in mine/caut in mintea mea ca-ntr-o vizuina straina/La ce bun. Si ce caut. Ma doare/Undeva un trandafir alb si-nghetat lumineaza/Nici nu exista - imi spune o voce straina/Este - nu este: aplecata peste ghizdul fantanii eu ar apa cu plugul." Textul poeziilor pare ca se continua, intr-un fel de introspectie fara sfarsit, lipsita de reverenta fata de Ceva sau Cineva, incepand cu insasi faptura poetei. Sau e, poate, o vivisectie transpusa in cuvinte care incearca sa fie la fel de dureroase ca si operatia insasi. Altfel, din cand in cand - mai e nevoie si de cate o pauza a durerii, nu? - apar insule de trecatoare seninatate: "Ea a ajuns de vorbeste/cu seva din flori/cum vorbesti cu-o regina/Ea e sora de roua/cu pelinul cu macul cu socul/si cu mana culege gingas doamna omida/vorbindu-i mirat ca Alisa", desigur "in Tara Minunilor", de unde, insa, poeta si textul pe care-l produce evadeaza rapid, spre a-si regasi lumea singuratatii apasatoare, dar generatoare de o uimitoare atmosfera poetica. Poetei ii ajunge propriul inger negru, asa cum marturiseste intr-o alta poezie, "neagra" si ea. Ceea ce ii reuseste Martei Petreu este o expresie foarte pregnanta a senzatiilor si trairilor proprii, ma rog, poetice, care se transforma astfel in proprietatea cititorului, in chiar definitia lui. Fara sa stii, te trezesti revoltat pana si impotriva Creatorului. Cartea contine si un CD cu texte rostite de autoare.