Filmul American Dreamz are doua tinte in care trag cu putere: presedintele Bush si emisiunile tv care promoveaza vedete artificiale. Mai exact, intram in culisele unui concurs in cautarede noi talente, in timp ce urmarim si un presedinte preocupat de imaginea sa si de punctele pe care le poate castiga in sondajele care masoara simpatia publicului. Filmul arata ca un sitcom, e filmat ca un sitcom, dar e cea mai riscanta satira politica de la Wag the dog incoace.
Satira e atat de acida si de dura, incat rezultatele din scenariu starnesc nu doar zambete, ci si incruntaturi. Presedintele american, interpretat de Dennis Quaid, ajunge sa fie in juriul concursului cautator de vedete pop, un terorist Al Qaeda e fan al muzicilor vechi pe care le regaseste in acest gen de programe tv, iar una dintre participantele la concurs este gata sa calce si pe cadavre ca sa devina castigatoarea care va fi transformata in stea.
Nu vi se pare nimic familiar?
Sa ne uitam la micile noastre ecrane. Avem un presedinte care traieste din conflictele pe care le fabrica el sau de care se foloseste, cu un scop simplu: sa ramana in atentia publicului, daca se poate intr-un context pozitiv lui. Avem o multime de domnisoare blonde/brunete/cu silicoane/sau nu; monici-in-cautare-de-solutii-pentru-a-ocupa coperti/micile-noastre-ecrane. Si avem oameni care beneficiaza din plin de toate aceste dorinte de celebritate, oameni care fac bani din ratinguri, care manipuleaza reactii si emotii pentru ca audienta lor sa fie mai mare decat a celorlalti sau macar sa creasca de la minus catre suficient de mult, incat sa adune publicitate. No comment.
Vedeti filmul, amuzati-va cu aceasta satira care pare ca nu se refera la noi si priviti apoi la sistemul nostru politic ca un fel de reality show, un American Idol, sau cum s-a numit la noi concursul de descoperit vedete in lumea muzicii Popstars. Presedintele cauta pretextele cele mai bune ca sa ajunga la emisiunile cu cea mai mare audienta, se lupta cu premierul pentru un motiv de iesit in fata (retragerea trupelor din Irak, sau rapirea jurnalistilor, sau inundatiile, sau gripa aviara, sau...), iar vedetele care ies in fata (din politica si nu numai) sunt alese pe criterii superficiale de marketing (charisma, background care sa atraga atentia, ambalaj apetisant) ca sa dea bine in sondaje: de audienta sau politice.
Nu vi se pare ciudat ca visul american (cele 15 minute de faima si viata ca membru al clasei mijlocii) a devenit de o vreme incoace nu doar al nostru, ci al lumii intregi?
"In America, toata lumea spune ca face parte din clasa de mijloc, pentru ca tuturor le place sa aiba pe cineva la care sa se uite in jos." E o replica din film, ganditi-va la asta.
