Nascut in 1527 la Milano, fiul lui Biagio Arcimboldo, pictor cu origini aristocratice, Giuseppe ar fi putut sa calce pe urmele tatalui si sa devina la fel ca el un pictor in stilul epocii, dar dintr-un motiv sau altul simpla idee avea sa i se para sufocanta, greu de suportat. Ar fi lucrat chiar in atelierul tatalui, ajutandu-l pe acesta sa realizeze o serie de schite pentru vitraliile Domului din Milano, dar pentru cel care avea sa intre in istoria artelor plastice datorita unei serii de bizare portrete alegorice era prea putin, prea conventional. Poate chiar plictisitor. Sigur ca pana sa paraseasca orasul natal era deja cunoscut mai curand ca pictor deloc de neglijat si nu doar ca fiul lui Biagio, si ar fi realizat o serie de compozitii inspirate de viata Sfintei Caterina din Alexandria (el facuse desenele, vitraliile fiind opera unui maestru german) sau planul pentru o superba tapiterie, foarte probabil nu si singura. Totusi, Giuseppe Arcimboldo isi dorea altceva, si nu a mirat pe nimeni ca in 1562 ajunge la curtea imperiala vieneza, la invitatia imparatului Ferdinand I, ajungand in vremea lui Maximilian al II-lea pictor al curtii. Va fi portretist, scenograf, pune in pagina proiecte ambitioase de arhitectura si chiar are idei inedite pentru proiecte hidraulice si ingineresti, si chiar incearca sa impuna un nou sistem de notare muzicala. Insa esenta acestui manierist care peste secole pare ca a anuntat suprarealismul sunt numeroase portrete misterioase, bizare, uneori grotesti, in care figura subiectul este realizata ca intr-un puzzle din obiecte diverse, fructe, legume, animale, pasari, carti, etc, dupa reguli parca doar lui cunoscute, dar seducatoare tocmai prin stranietate. Bucurandu-se de o invidiabil de longeviva cariera la curte, inclusiv sub Rudolf al II-lea, fiul lui Maximilian, il va urma pe acesta la Praga, unde pictorul va pune bazele unui viitor muzeu de arta, realizeaza costume, pune in scene petreceri si baluri mascate, mistere cu elemente ezoterice, oculte, foarte pe gustul vremii. Va lucra practic pentru tot restul vietii pentru curtea imperiala - in 1592 devenea in sfarsit conte - chiar daca a revenit la Milano prin 1587. Moare in vara lui 1593, fiind din pacate uitat pentru multa vreme, pentru a fi redescoperit cu entuziasm abia spre inceputul veacului trecut, cand suprarealistii il revendica si il adora. Desi din pacate prea putine dintre picturile sale s-au pastrat, si inca mai putine desene pentru vitralii, tapiterii sau inventii adesea nefunctionale dar pline de originalitate.
Daca lucrarile in stil clasic, traditional - remarcabile si dovedind un talent nativ impresionant - sunt fascinante azi pentru istorici, Arcimboldo a ramas prin portretele sale ciudate, foarte gustate atunci de cei care isi doreau un alt fel de arta, departe de academism si formalism, eleganta, in tonuri elegante, cu detalii minutioase, umor si referinte mitologice si ezoterice. Si daca ciclul celor patru anotimpuri (in mai multe versiuni) poate fi considerat iconic pentru aceasta maniera de lucru (urmat de cel dedicat celor patru elemente), iar cei care vor un alt domeniu de inspiratie ar putea alege Bibliotecarul (un portret prefigurandu-l pe Picasso alcatuit din volume de diverse marimi), probabil ca cel mai cunoscut si reprodus ramane Vertumnus (1590-1591). Portret infatisandu-l pe Rudolf al II-lea sub chipul zeului Vertumnus, a fost lucrarea pe care imparatul a adorat-o, si interesant este ca Arcimboldo a ales o compozitie in care abundenta, coloritul si carnatia extravaganta si in anumite zone cu tenta senzuala a fructelor si legumelor erau omagii aduse epocii de prosperitate si progres din vremea suveranului. Cadou inspirat, cu un titlu pe masura, portretul-puzzle vegetal avea o bogata cromatica, jocuri de lumine si umbre subtile, era misterios, cu trimiteri si elemente oculte, ceea ce nu putea decat sa il incante pe imparat. In definitiv Vertumnus era o zeitate romana (preluata din mitologia etrusca) a metamorfozelor si transformarilor din natura, din lumea plantelor, a schimbarilor venite de la un anotimp la altul, ciclic si la nesfarsit, fiind reprezentat traditional ca un barbat tanar, purtand pe frunte o cununa de frunze verzi, proaspete, iar in mana Cornul Abundentei. Sigur ca Arcimboldo il vazuse in maniera proprie, dar cu siguranta cu atat mai incantator a fost pentru protectorul si admiratorul sau. Foto: wikipedia.org
