Cele doua solouri interpretate de Vera Mantero, care face parte dintr-un grup de coregrafi foarte apreciati la nivel international in ultimii 10-15 ani, sint performance-uri conceptuale, foarte diferite ca stil.
In un Lucru misterios, a spus e.e. cummings, primul show, Vera Mantero si-a propus sa ii aduca un omagiu sirenei tropicale a cabaretelor pariziene din anii 20, Josphine Baker. Dansatoarea imaginata de Vera Mantero se infatiseaza publicului mai intii intr-un complicat contrast lumina-intuneric, unul dintre primele efecte artistice fiind impresia de pierdere a instinctului distantei: scufundata in bezna, orientata catre un fascicul luminos firav care incadreaza vag capul artistei, perceptia spectatorului asupra spatiului apropiat se modifica mult.
Personajul, cu un machiaj puternic, foarte stralucitor, aduce, prin acest joc de lumina-intuneric, mai mult a miraj, din care publicul descopera cind bratele, cind umerii sau doar trasaturile dansatoarei. Ceea ce urmeaza este aproape un numar de hipnoza: dansatoarea goala, incaltata cu un fel de copite din lemn, ca o bacanta, pare inca nedesprinsa de o anumita salbaticiune, asa cum se spune ca era Josphine Baker, iar soloul produce o combinatie de efecte estetice opuse.
In tot acest timp, Mantero repeta, incontinuu, substantive, de remarcat, toate la feminin, in limba franceza - o prapastie, o neputinta, o imposibilitate. Monologul intonat cu inflexiuni ale vocii foarte variate este de inspiratie clar existentialista si absoarbe toata atentia spectatorului. Stranietatea si apasarea pe care cei din sala le traiesc aproape impotriva vointei au alungat citiva spectatori in timpul soloului.
Intentia artistei este de a transmite acel gen de emotie pe jumatate animalica pe care o simtea, probabil, dansatoarea pariziana de culoare, intentie care ii reuseste foarte bine coregrafei portugheze: poate secretul consta in trecerea brusca de la un efect estetic la altul, fascinind si ingrozind in egala masura.
Cel de-al doilea solo, Poate ar trebui sa danseze intii si sa gindeasca apoi, este un fel de meditatie pe marginea problemelor fundamentale ale creatorului de dans: ce spune dansul?, ce pot sa spun prin dans? Lipsita de machiaj, cu o rochie destul de simpla, fara un monolog hipnotic, forta de seductie a dansatoarei ramine la fel de puternica si de bizara. Ciudatenia spectacolului este potentata si de scenografie: patru arcuri de care sint suspendate labe de picior modelate din ceara se topesc pe parcursul interpretarii.
