ZiaRul de la 5 a realizat un interviu cu Elena Bissinger, artist plastic din Beius.
In www. artLine.ro Elena Bissinger are expuse numeroase lucrari, iar numarul mare de mesaje pe care le-a primit de la vizitatorii site-ului artLine.ro intaresc ideea ca lucrarile sale impresioneaza prin culoare si inocenta necompromisa, inocenta despre care artista vorbeste si in interviul redat in aceasta pagina.
Doua expozitii recente (2010): “Dor de primavara”, “Reflectii de primavara”, cateva tablouri: “Simfonie de toamna”, “Dona toamnei”, “Boboc de toamna”, “Simfonia de iarna”, “Dona primaverii”, “De primavara iubita”, “Inima de primavara”, “In camasa de vara” si alte cateva sute de panze numai cu flori! Imi inspira o Craiasa a florilor ingemanata cu un Antonio Vivaldi al picturii, o confirmare exemplara a libertatii de gandire si a usurintei de “versificare” a expresiei plastice: o artista care transpune franturi de viata in tuse de penel.
Carte de vizita:
100% ardeleanca. Nascuta intr-o friguroasa zi de 2 ianuarie, in cel mai mic municipiu din Romania, orasul regretatului actor Adrian Pintea. Dupa ce a absolvit liceul in targul natal, si-a continuat studiile (Scoala de arta si Facultatea de arte vizuale – sectia Pictura) in Oradea. A pictat aproape 1000 de tablouri, din care peste 800 se gasesc deja in colectii particulare din SUA, Canada si Europa.
1. Monet si Renoir sau mai degraba Pollock si Kandinsky?
Elena Bissinger: Acestia mi-au placut dintotdeauna, dar nu ei sunt cei de la care am pornit. Renasterea (Botticelli si sfarsitul sec. al XV-lea), Clasicismul (Poussin si sec. al XVII-lea) si Realismul (Courbet in sec. al XIX-lea) sunt cele trei mari curente, “treptele” de pe care m-am lansat in cariera. Ori de cate ori am fost tentata sa pictez in stil impresionist, am considerat ca este mai bine sa aman momentul pentru mai tarziu, dupa ce voi fi aprofundat stilurile clasic si realist. Am inceput sa pictez inca din copilarie, in special peisaje, flori, animale… Mai tarziu, in facultate fiind, am descoperit un adevar fundamental: doar pornind de la clasic iti poti defini stilul. Pe cei doi exponenti majori ai expresionismului abstract i-am descoperit ceva mai tarziu si m-am lasat angrenata in stilul degajat, gestual si spontan. Deoarece consider ca inca mai am multe de invatat, astept sa ma surprind cautand in subconstient acel licăr unic, sursa unei creatii revolutionare, ceva ce nu a fost descoperit inca, ceva ce nu a fost conceput. De fapt, pentru tot ceea ce creăm suntem indatorati certitudinii ca avem deja integrate: ideea, cuvantul, starea – si dobandim toate acestea numai prin cunoastere, simtire, stari sufletesti. Cum se intampla de fapt la toti pictorii, si lucrarile mele imi tradeaza diferitele perioade pe care le-am parcurs.
Ca de obicei, am formulat putine intrebari, complet neconventionale si (aparent) haotice. Scopul urmarit este acela de a va invita pe dvs., cititorii, sa continuati interviul prin intermediul sectiunii de comentarii, sa aflati tot ceea ce v-ar putea interesa despre picturile, persoana si personalitatea talentatei artiste Elena Bissinger.
2. O expozitie de pictura este un monolog al artistului sau un dialog cu privitorii?
E.B.: Mai degraba un monolog, zic eu, dar si dialog. Despre aceasta din urma forma de “convorbire” as spune doar atat: ca pictor, vii in fata publicului cu creatiile tale, iar lucrarile trebuie sa “vorbeasca” despre tine mai mult decat rostesti tu in cuvinte. De obicei, impactul unei expozitii este unul pozitiv si realizeaza, intre privitor si artist, o punte, o legatura directa. De la un astfel de eveniment pleci, de regula, fericit si implinit, deoarece gandurile si impresiile pozitive te domina si iti dau incredere in fortele proprii, dar si imboldul de a crea mai departe. Cu speranta ca ai transmis privitorului exact mesajul dorit, cauti sa mentii un echilibru intre asteptarile potentialilor vizitatori (clienti) si propria placere de a picta.
3. Cui va adresati cu precadere: initiatilor sau celor nesofisticati?
E.B.: Pictez pentru ceea ce sunt si ma adresez celor ce vor, indiferent de statutul lor. Iubitorul de arta, indiferent cat este de initiat, are capacitatea de a recunoaste in creator pe acel personaj misionar al carui mesaj artistic l-a facut sa tresara, l-a facut sa-si indrepte privirea spre opera, spre acea lucrare. Si doreste, poate, sa o pastreze in amintirea lui.
4. Talentul se mosteneste?
E.B.: Se poate, oare, vorbi despre legile geneticii in acest caz? Posibil, dar cred ca mostenirea talentului este, mai degraba, un dar de la Dumnezeu. Am avut norocul de a ma naste langa un tata caruia nu-i era nici strain si nici indiferent simtul artistic. S-a ingrijit ca dragostea lui pentru frumos sa o lase mostenire aceleia care, credea el pe atunci, avea sa-i calce pe urme. Tata a fost zugrav de meserie, dar avea un deosebit simt al frumosului si al esteticului. Nu avea de unde sa stie ca, peste ani, din cele cinci fete pe care le-a adus pe lume doua aveau sa opteze pentru artele plastice. Spun asta deoarece mai am o sora care picteaza si pe care am descoperit-o eu mai tarziu, iar in completare, va spun ca si fiul meu cel mare – Antoniu – deseneaza foarte frumos. Fiecare din ei detine deja propriul palmares artistic.
5. Ce rol joaca puritatea culorii in ansamblul compozitional?
E.B.: Consider ca puritatea culorilor porneste dintr-un sufletul cald si dintr-o inocenta necompromisa. Astfel, intr-o compozitie, culorile au rolul de a transmite tot ceea ce artistul doreste pentru sine in primul rand: caldura, dragoste, simtaminte profunde si sensibilitate. Privitorul le receptioneaza prin intermediu picturii si beneficiaza de energia pozitiva transmisa de aceasta.
6. “Amprenta” Elenei Bissinger e mai mult tematica sau stilistica?
E.B.: Nu as putea spune ca numai eu pictez flori, dar pot sa afirm ca numai eu pictez florile asa. Aduna o suta de artisti intr-un loc si da-le aceeasi tema; fiecare o picteaza in stilul sau, pentru ca fiecare o percepe altfel. Imi place sa cred ca abordarea mea plastica este una deosebita, deoarece stilul de pictura in cutit nu este foarte comun si, oricum, nu in aceasta maniera.
7. Ati pictat vreodata icoane?
E.B.: Am pictat icoane, imi plac foarte mult, dar consider ca e un subiect mult prea sacru si, nu ma tem sa recunosc deschis, ma tem sa nu deviez de la canon. As lasa mai degraba calugarilor sau maicilor aceasta sarcina, deoarece sunt mai aproape de cele sfinte; ei si-au dedicat intreaga viata monahiei, de aceea consider ca sunt mai curati la suflet decat noi si mai indreptatiti sa picteze icoane. Chiar de curand am cumparat o icoana si i-am daruit-o sotului meu.
8. Cat traieste un tablou?
E.B.: Viata unui tablou depinde in primul rand de calitatea materialelor. Daca in trecut vopselele erau preparate in atelier de catre ucenicii marilor maestri si, in timp, aceste culori si-au aratat adevarata lor valoare, nu as putea spune despre materialele folosite in prezent ca ar dainui macar tot atat. As prefera sa cred ca evoluand, a crescut rata durabilitatii si prelungirii vietii unui tablou.
9. Ati avut trotineta? Ce doreati sa deveniti pe vremea aceea?
E.B.: Nu am avut niciodata trotineta si nici bicicleta, dar tot ce-mi puneam in gand, intr-o zi se implinea. Provin dintr-o familie modesta (ca sa nu spun de-a dreptul saraca) cu multe guri de hranit, nici nu aveam dorinte prea mari fiind constienta ca de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, stiam ca nu au de unde. Imi amintesc cu emotie ca intr-o seara, mica fiind, primisem de la parinti cu ocazia sarbatorii de 1 Mai, o pereche de pantofi rosii din lac, ceea ce pentru mine era tot ce imi doream la vremea respectiva. In acea noapte i-am visat, eram fericita, dar cum stiam ca visele se risipesc odata cu venirea zorilor, nu mica mi-a fost mirarea cand dimineata i-am gasit, cat se poate de reali, langa patul meu. Uitasem complet ca tocmai ii primisem in ajun si am ramas mult timp cu impresia ca uneori visele se implinesc. Mai tarziu au venit dorintele adevarate si pot spune ca sunt un om implinit deoarece mi-am indeplinit misiunea pe acest pamant: mi-am format o familie, am construit o casa, am sadit cel putin un pom si mi-am definit cariera de artist plastic, dupa ce 10 ani am lucrat ca muncitor intr-o fabrica de mobila.
10. Trandafir sau floarea soarelui?
E.B.: Inclin sa afirm ca este un ciclu de trandafiri si floarea sorelui. Nu vreau sa para ca am o obsesie a florii soarelui, asa cum se spunea despre Van Gogh de pilda. Din 2002 pana in 2004 am preferat stilul abstract si am cochetat cu tehnica drip painting ca si Pollock. Vezi MacrelArt.com; aici am postat lucrari din acea perioada si majoritatea au luat drumul catre SUA. Sunt peste 400 de lucrari in acest stil, care acum sunt in colectii private din SUA si EUROPA, iar alte aproximativ 400 de lucrari cu flori, majoritatea in colectii particulare din Romania.
11. Ce ati simtit cand s-a vandut primul dv. tablou?
E.B.: Nu a fost un tablou de sevalet, ci a fost o pictura pe perete. Tata ma lua cu el la lucru si pictam pe pereti tot felul de modele figurative. Am primit primii mei bani pentru restaurarea unei picturi pe perete. Am fost deosebit de incantata si mi-a intarit increderea in fortele proprii, fiind pe atunci eleva la gimnaziu.
12. Cum vedeti lumea Artelor Plastice romanesti in momentul de fata? (Evolutia dv. ar fi avut aceeasi traiectorie, sa presupunem, la Bucuresti?)
E.B.: Nu pot sa spun ca o vad catalogata intr-un anume curent. Tot ce se picteaza este ca un torent de informatii intr-un amestec de abstract si impresionism. Toti trecem prin perioade de cautare, regasire, renegare… Daca m-as fi nascut la Bucuresti, poate as fi ales sa ma exprim intr-o alta forma de arta. Mi-ar fi placut baletul, eram ca o trestie, aveam silueta ideala pentru un asemenea rol.
13. Numiti doua persoane care v-au orientat pasii inspre aceasta frumoasa cariera.
E.B.: In afara de tatal meu, l-as mentiona pe profesorul Anton NAGHIU, promotor si fost director al Universitatii Populare din Beius, cel care m-a ajutat sa fac prima expozitie personala in iulie 1997 la Videojobcenter, Primaria Beius. Prin anul 2002 am fost remarcata de fosta mea profesoara de la “Cercul de desen” din cadrul Casei Pionierilor Beius, cum se numea institutia in vremea aceea, doamna Stela VESA, actualmente pictor cu renume si care mi-a fost mentor. As putea spune ca au fost intalniri cruciale. Stela Vesa a fost ucenica, sa-mi dea voie sa spun asa, marelui artist al Beiusului, Niculiţă POP; l-am cunoscut si eu, dar eram prea mica sa-mi dau seama de importanta evenimentului. Una peste alta, am fost pe maini bune si le multumesc cu aceasta ocazie tuturor ca au aparut in calea mea atunci cand era nevoie.
14. Va mai exista pictura la sfarsitul Mileniului al III-lea?
E.B.: Nu prea cred, sau poate va fi ceva de tip SF; la cat de mult este poluata atmosfera si planeta noastra, m-as mira sa mai existe viata pe Pamant. Dar sa ne lasam pentru o clipa amagiti de vise: poate vom avea tablouri care vorbesc si se misca la fel ca in Harry Potter, eventual un fel de tablouri, care sa-ti tina companie si sa-si schimbe infatisarea dupa starea ta de spirit, determinandu-te sa fii vesel cand esti trist… Poate se aduna toate artele: pictura, muzica, teatrul…intr-un singur corp, formand un intreg. “Ei, daca as stii eu!”, vorba unui vechi prieten de familie.
15. Asa cum se obisnuieste in interviurile din Zia®ul de la 5, va las ultimul cuvant:
E.B.: Nu as fi incheiat inca, dar mi-e frica sa nu va plictisesc, mai bine ramane ca picturile mele sa va spuna mai multe decat am facut-o eu. Multumesc pe aceasta cale d-lui Dan Costinas si ziarului pe care il reprezinta, pentru sansa de a va vorbi prin intermediul acestui interviu. Dorindu-va toate cele bune, astept sa ne revedem intr-un context artistic viitor. Cu stima, Elena.
.
