Ura sau resentiment?

Numele este pentru idee tot asa cum este corpul pentru suflet: nu poti cunoaste ceva despre suflet altfel decat prin mijlocirea corpului. Drept pentru care cateva din erorile noastre cele mai frapante vin din inadevarile pe care le punem in relatia nume-idee. Gabriel Liiceanu, de pilda, numeste ura sentimentul pe care s-au straduit sa-l organizeze ideologiile totalitare ale secolului trecut. Dupa opinia mea, greseste. Ura fiind o stare sufleteasa, organizarea ei nu poate sa cada sub resorturile intelectului rationalizant, dar poate sa cada sub influentele unor credinte de tip religios, non-rationalizabile. Opusul sufletesc al urii fiind iubirea, avem a intelege ca acest cuplu de stari cade in lotul organizarii de tip religios.

Ceea ce au organizat intelighentiile din culisele ideologiilor totalitare nu putea fi o stare sufleteasca sau alta, ci altceva. Ceva care era mai degraba o stare confuza a inteligentelor, desi avea aparentele unui sentiment. Ceva care era gandit, dar si trait ca o stare sufleteasca. Anume ce? Un fel de admiratie invidioasa pentru (contra) ceva: o fatalitate care parea sa poata fi infranta de masa vointelor celor supusi ei. Fie clasa burgheza, fie "rasa" evreiasca, obiectul (subiectul acestei) admiratii invidioase, inautentica in miezul ei de admiratie, extrem de dinamica in celalalt miez, a devenit obiectul (subiectul) unei ideologii capabile sa organizeze acest cal-magar care era si ceva gandit, si ceva sufletesc. Fiindca era nevoie de un nume nou pentru acest cal-magar, i s-a spus resentiment.

Gabriel Liiceanu stie istoria acestui nume, dar refuza sa o utilizeze in eseul sau "Despre ura" (Humanitas, 2007), poate pentru ca, fiind sofisticata intru-catva, risca sa-si piarda "ratingul". Ori poate pentru ca nasul acestui nume, Nietzsche, a folosit numele ca atare pentru a descrie triumful crestinilor asupra aristocratiei romane ca fiind o victorie a sentimentelor slabe impotriva sentimentelor tari.

In orice caz, resentiment este numele starii pe care au exploatat-o ideologii radicalismelor totalitare, iar nu ura. Ura poate fi masificata si ea, colectivizata, si, apoi, orientata impotriva altor mase. Dar daca e ura autentica, masificarea ei se poate face numai cu mijloace sufletesti (religioase), cum se intampla azi in lumea Islamului. Cand intra in joc ceva ce se pretinde produs al inteligentei rationale, acest ceva are de cautat alte produse ale mintii. Or invidia este asa ceva: un produs al mintilor confuze, acelea care dau vina pe altul, intotdeauna pe altii, pentru nefericirile proprii.

Azi, de pilda, resentimentul numit invidie lucreaza, aici, la noi, fara frontiere: impotriva celor bogati (toti fura), impotriva vedetelor politice (sunt mediocritati), impotriva mintilor clare si erudite (nu sunt capabile de patriotism), impotriva liderilor de opinie din media (de ce ei si nu noi?). Iata ce usor ne trezim ca gandim cand, in fapt, nu facem decat sa invidiem in numele nevoii de a admira.