Un roman pacaleste Auschwitz-ul

In 2004, cand a aparut pentru prima data in Franta, romanul "Suita franceza" al lui Irene Nemirovsky a fost considerat o adevarata reveletie, devenind bestseller si fiind distins cu premiul Renaudot, pentru prima data acordat unei opere postume. Nascuta intr-o familie de evrei din Kiev, Irene Nemirovsky emigreza, dupa revolutia bolsevica, la Paris, devenind o rasfatata a criticii literare franceze dupa succesul romanului "David Golder", in 1929. Se crestineaza, fiind botezata, impreuna cu copiii, pe 2 februarie 1939, in capela Saint-Marie din Paris, de catre un prietem de familie, monseniorul Ghica, print episcop roman, dar nu primeste niciodata cetatenia franceza. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, pe 13 iulie 1942, este arestata de soldatii francezi si apoi deportata la Auschwitz, unde foarte curand, pe 17 august, isi gaseste sfarsitul. Sotul ei, Michel Epstein, avea sa moara in toamna aceluiasi an, intr-una din camerele de gazare de la Auschwitz.

"Suita franceza", ultimul ei proiect literar, a fost salvat de fiica cea mare, Denise Epstein, atunci cand mama ei a fost arestata, iar in 2004, cand manuscrisul a fost publicat, data mortii autoarei a fost pusa sub semnul intrebarii. Devenea evident si, deci, necredibil, faptul ca Irene Nemirovsky scrisese cele doua parti care compun romanul aproape concomitent cu intamplarile istorice care se derulau in Franta acelei perioade. Din oraselul Issy- l'Eveque unde se stabilise impreuna cu familia inca din 1919, cand a sosit la Paris, scriitoarea relateaza in "Suita franceza", aproape in direct, exodul din 1940. De curand romanul a aparut si in Romania, la Editura Paralela 45, in traducerea lui Lucian Pricop.

"Furtuna in iunie", titlul care deschide povestea plecarii in pribegie a parizienilor in primavara neobisnuit de calduroasa a anului 1940, descompune ca intr-un anti-puzzle, bucata cu bucata, imagini ale unor vieti mutate si miscate pentru totdeauna de pe traiectoria lor. Scriitoarea surprinde cu o precizie de reportaj jurnalistic fragmente de existenta, amestecand scriitori, bancheri si oameni obisnuiti, care se vad cu totii, ca-ntr-un altfel de "Memento mori", condamnati la a-si intelege neputinta si conditia. Fara dramatisme, fara ingrosari de tuse, Irene Nemirovsky gaseste tonul potrivit, nu lipsit pe alocuri de umor amar, pentru a povesti, aproape in timp real, ocuparea Parisului. Nu-si permite efuziuni sentimentale, descrie totul la rece, ca intr-un jurnal de razboi, cu o doza serioasa de ironie, surprinzand tocmai acele detalii care portretizeaza esentialul, as spune, cu intuitia unui artist fotograf. Romanul urmareste destinele a cateva familii care parasesc Parisul si se fixeaza asupra unor gesturi definitorii.

Cea de-a doua parte a "Suitei franceze" este construita in cu totul alte linii.

Prezenta nemtilor, ca o amenintare din umbra, in primul volum, lipsita de forme concrete, capata in "Dolce" un contur surprinzator: armata germana este formata din oameni, din tineri care mangaie copiii francezi pe cap si le dau bomboane. Ceea ce in prima parte actiona ca o masina de razboi, fara trup si fara suflet, se umanizeaza aici, iar in spatele uniformei se ascund oameni, fiinte care inainte de a intra in armata au avut vise si pasiuni. Nici o singura aluzie in intregul roman la cruzimea nazista sau la antisemitism, totul se concentreaza pe aprofundarea relatiei dintre oameni, dincolo de nationalitate si razboi. Iar povestea de dragoste din centrul romanului, dintre o frantuzoaica nefericita si un tanar si rafinat ofiter german este mai degraba sfidatoare decat romantica. Cu o ironie muscatoare, Irene Nemirovsky pune fata in fata doua fiinte care intr-o lume normala s-ar putea iubi. "Soldatii incepura sa cante un cantec grav si lent, ce se pierdu in noapte. Curand, pe drum, in locul regimentului nu mai ramase decat un nor de praf".