Pe scurt, romanul lui Ion Manolescu nu a iertat nimic. Nu l-a iertat nici macar pe autorul sau, a carui ingurgitare incepe cu primele pagini si se termina odata cu ultimele.
In aceste conditii, sfarsitul cartii vine la tanc: dupa ce a ras tot, romanul incepuse sa se autodevoreze.
Daca ar mai fi continuat un pic, ultimele pagini ar fi fost albe.
Ar fi inutil sa incerc sa repovestesc romanul. E suficient sa va avertizez: cititi-l cu cat mai multe asteptari. Oricum, se vor dovedi prea putine.
Inca ceva: Derapaj nu este o capodopera, desi ar fi putut fi. Ce ii lipseste? Marea inteligenta inginereasca a autorului clacheaza la un moment dat. Simte nevoia sa isi ia o pauza pentru respiratie, sa se relaxeze, sa se ia peste picior: doar ca uita sa revina din acest cafee break. Ion Manolescu isi asuma, odata cu aberatiile de sistem ale megafictiunii lui, o cantitate apreciabila de autoironie. Si este ok sa procedeze asa: daca nu ar face-o, s-ar face de ras. Numai ca, asumandu-si autoironia, nu isi asuma si seriozitatea (sau profunzimea) necesara asumarii autoironiei. Altfel spus, autorul isi sapa groapa si sare in ea, facandu-ne cu ochiul: e doar o simulare, nu? Dar, ghinion!, a uitat sa faca o gura de aerisire. Autorul ramane acolo, prizonierul propriului truc. O scamatorie ratata, oricat de palpitanta ar fi fost punerea ei in scena, sfarseste prin a plictisi. Spectatorii incep sa se care.
Totusi, nu as recomanda nimanui sa nu citeasca Derapaj. E printre putinele carti aparute la noi, in ultimii ani care fac o concurenta pe bune traducerilor. Singura problema ar fi dimensiunile: mananca mult timp. Din fericire, printre ofertele romanului este inclusa si aceea a cititului pe sarite: eu unul nu am luat-o in serios, dar asta nu ma impiedica sa va fac cunostinta. mihai.iovanel@gandul.info
Mihai IOVANEL
