Veni, vidi
Una dintre tezele de doctorat ale directorului FITS, Constantin Chiriac, se cheama "Poezia ca spectacol". Va-ntrebati de ce are atata nevoie de lirism un manager? Pentru ca din poezie se poate face un spectacol seducator si neostentativ.
PINO & JOHNNY. Adica tot ceea ce nu inseamna manageriatul, un "ceva" cu care ne obisnuiseram odinioara si caruia ii duceam dorul. De aceea, as spune ca ziua a sasea a FITS ne-a facut un cadou nepretuit: recitalul extraordinar "Dialoguri", cu Johnny Raducanu & Ion Caramitru. Odata Ion Caramitru si Dan Grigore erau numele asociate cu recitalurile de muzica si poezie de acum ceva vreme. Recitalul unui jazzman si al directorului TNB (alt manager care are nevoie de poezie!) a fost alcatuit cu mult rafinament si intuitie. Sala Thalia, arhiplina, l-a aplaudat pe Johnny Raducanu, care a improvizat pe teme clasice, dar si pe ritmurile lui Zavaidoc, pe "Internationala" si pe "Marseilleza". Iar Johnny a replicat: "Va rog sa retineti numele cantaretului: Ion Caramitru!". Pentru ca Pino a si cantat. Despre podul din Avignon. Un omagiu adus lui Nichita Stanescu. Apoi au venit Eminescu si Arghezi. Si ne-am simtit norocosi ca-i avem si ca recitalul alor nostri a fost cel mai sensibil demers al FITS de pana acum. Nu putem decat sa speram ca Pino si Johnny sa-si faca un obicei din a combina muzica si poezia in recitaluri. Deloc intamplator, recitalul lor a venit ca o oaza de calm, dupa o tulburatoare calatorie cu tramvaiul, de la intrarea-ntr-un cimitir de periferie al Sibiului spre Rasinari si retur
POPESCU 2. Pomeneam ceva de comparatii. Daca mijlocul de transport in comun reinventat de australienii de la Feet Theatre e un fel de automobil cu care circulau in epoca de piatra Fred si Barney, in "Tramvaiul numit Popescu", imaginat de Gavriil Pinte, se intampla teatru adevarat. Cu actori adevarati: Mihai Marinescu, Silvia Codreanu, Anne-Marie Ziegler, Catalin Panaite, Liliana Pana, Bogdana Darie, Simona Popescu, Adrian Anghel si Gheorghe Draghici (violonist). Dupa o opera adevarata a unui poet adevarat: Cristian Popescu. Dupa moartea sa, la 21 februarie 1996, unii s-au grabit sa-l numeasca "cel mai mare poet din generatia noastra" ori "un urias poet al mortii vii". Regizorul Gavriil Pinte s-a grabit incet si a facut un spectacol rascolitor, in cadrul Teatrului National Radiofonic.
In principiu, "Tramvaiul numit Popescu" circula duminica prin Bucuresti, de la Piata Sf. Gheorghe si retur. Am vazut spectacolul acum un an si ceva, l-am vazut si acum. E altul. Si inceputul, si sfarsitul, si jumatatea drumului. Miri si mirese, papusi-instalatii, un drum initiatic de-o viata, care dureaza o ora si 20 de minute. O viata (de jucarie) inchinata Artei (Popescu), o moarte (oarecum) anuntata. "(..) A fost inventat Popescu de jucarie, care traieste in Romania de jucarie (..) si bea apa si vin de jucarie si-a decedat deja vreo trei-patru decese de jucarie, dar degeaba, pentru ca nimeni n-a vrut sa moara de-adevaratelea pe numele Cristian Popescu."
CAUTAM SPONSORI...
"Un tramvai numit Popescu" a avut premiera in noiembrie 2004. De atunci, un an si jumatate, s-au jucat cateva zeci de spectacole. Anul asta, numai doua. Pentru ca sponsorii s-au gandit, pesemne, ca un spectacol care are doar 26 de spectatori (exact cat numarul tramvaiului pe care a dorit sa-l cumpere Cristian Popescu, sa-si plimbe cu el toata familia) nu merita banii. Poate cineva, cu posibilitati materiale si doua ore libere duminica, se duce sa vada spectacolul. Si va renunta sa daruiasca show-urile cu nuri si paiete de care ne-am cam plictisit
