Va amintiti, desigur, scena din `Ultima noapte de dragoste..." unde se face vorbire de intrarea in PNL (ma rog, in cel interbelic, nici o legatura cu prezentul)? Tanarul nostru refuza, sub cuvant ca nu vrea sa ii duca tucalul lui Bratianu. Personajul care face invitatia este un om de culise al partidului si ii spune sa se calmeze, nu va fi cazul: daca intra in partid, ii va duce tucalul lui, iar el abia : pe al lui Bratianu.
Aveti deja la lucru aceasta mica pilda moralizatoare: dupa arhitectii straini, cu care firmele deja lucreaza aici, arhitectii romani din diaspora sunt si vor fi mai bine plasati decat cei din tara spre a primi proiecte mari si acestia vor lua in subantrepriza sau vor angaja papuasii localnici. Precum sindicatele in comunism, diasporenii sunt si vor ramane o vreme `cureaua de transmisie" dintre investitiile straine (`fortele de ocupatie") si arhitectii romani.
La inceput (inceput care deja se afla in trecut), o combinatie de acolo si aici, din ce in ce mai mult acolo (si din ce in ce mai repede, nadajduiesc cei care, ca mine, sunt la jumatatea vietii active): un dincolo care devine aici si caruia ii stim deja atu-urile, dar avem sa ii aflam si partile negative brusc. Vom fi treziti din amorteala de faptul ca, in loc sa avem deja aprobata legislatia concursurilor de arhitectura, avem un simulacru de lege cu privire la licitatii. Proiecte majore vor ocoli, deci, intrucat nu trebuie sa respecte decat ceea ce este legal acum, arhitectul roman. El va fi trimis sa scoata autorizatii, sa dea spagile cuvenite la avizatori de toata mana, sa semneze proiectele (asta o face deja, pana cand se vor fi inscris in OAR toti arhitectii europeni care vor avea dreptul sa o faca).
Banii multi vor terraforma peisajul Romaniei, cum o fac deja, dar la scari din ce in ce mai ample, pana cand procentul de profit pur din real estate va cobori sub cota de interes speculativ, intrand in `normalitate". Atunci, capitalurile de risc se vor muta si mai la est si noi vom ramane cu produsele, in proportie covarsitoare discutabile calitativ, ale actualului boom imobiliar..
Puteam sa-i fi prevenit ravagiile daca vreme de mai bine de un deceniu nu ne-am fi contemplat propriile burice si am fi actionat decisiv in favoarea unei legislatii care nu trebuia sa fie protectionista, ci de natura sa puna pe pozitie de egalitate, macar potentiala, de sanse, elefantul european cu puricele roman.
Şi unde e, in acest peisaj, rolul : formalizat de lege - statului de promotor al arhitecturii de buna calitate, prin concursuri deschise, cu atribuire, macar pe zona arhitecturii publice? Cine va avea grija ca si arhitectii tineri (indiferent de cetatenia intra-europeana) sa aiba acces la comenzile publice si private? Cum vom fi protejat spatiul public urban, daca nu stim sa concepem politici urbane dincolo de estetismele jumatate bozartiste, jumatate vulgar-functionaliste care erau desuete deja dinainte de ultimul razboi mondial? Fireste, nu o vom face; sau o vom face prost, ca acum, cu iesiri palide si manipulate in piata, dupa consumarea actelor chestionate.
Asa cum ne-am pregatit, asa lucram in UE. Foarte putini se vor asocia cu parteneri occidentali si vor iesi, poate, la atac dincolo. Circulatia va fi, la inceput, una colonizatoare insa. Ce ofera arhitectul roman in fata acestui tsunami? Nimic. O identitate profesionala ambigua, neadusa la zi: nici expert intr-o echipa pluri-disciplinara de proiectare, nici artist experimentalist; nici conceptor, nici pastrator de traditie mestesugareasca regionala/locala. Cei tineri ne vor reprosa pregatirea superficiala si vor pleca sa studieze altundeva: pe bani (sau, ma rog, pe bani mai multi), dar barem cu folos angajator. Deceniile de diplome neacoperite si de doctorate care nu valoreaza nici pretul hartiei pe care au fost `eliberate" se vor razbuna crunt, prin devalorizarea pe care o aduce orice tiparire inflationista de bani falsi. Reconstructia scolii trebuie inceputa cu reconstructia noastra insine: exigenta maxima pe care sa ne-o cerem noua, formatorilor, spre a o putea impune celorlalti. Cautarea unei identitati profesionale pentru `produsul" scolii pe piata muncii va trebui sa devina obsesiva. Efortul : de doua ori mai incordat decat cel al viitorilor nostri euro-concetateni, pentru ca pornim cu handicap sever : va trebui sa fie de cateva generatii pentru a ajunge `la zi".
Nu e un proiect usor. E posibil ca multi dintre noi sa cadem pe parcurs si e, de asemenea, posibil, ca multi dintre noi sa fie platiti, intr-o forma sau alta, spre a nu mai incurca locul (pensii, ajutoare de somaj, mici job-uri marginale). E posibil, de asemenea, ca unii sa reuseasca si sa devina europeni fie pentru ca vor fi plecat aiurea, fie pentru ca, dimpotriva, vor fi ramas. In definitiv, arhitectura organica ungureasca a avut recunoastere internationala inca inainte de UE.
Cum vom fi intre noi? Dar cine suntem `noi"? OAR va deveni o organizatie cosmopolita. Vor fi probabil sectiuni extra-teritoriale: Parisul are mai multi arhitecti romani decat oricare alta filiala extra-bucuresteana. Vor fi, cu siguranta, multi arhitecti neromani membri, care vor capata voce si reprezentare. OAR nu va deveni, sper, o forma de `rezistenta in munti", arzand padurile si otravind fantanile in retragere. Cea mai mare eroare ar fi ca, stiind lucrurile acestea toate pe care le-am spus, sa credem ca trebuie sa ne `aparam". Nu. Trebuie sa iesim la bataie. Trebuie sa pornim de la datele realiste ale problemei: vom fi ocupati, in toate sensurile acestui termen. Vom fi traversati de striurile noii realitati urbane, sociale, economice si politice. Or, acestea toate fiind adevarate, va trebui sa tragem de doua ori mai tare decat vechii cetateni europeni spre a realiza o fractie, probabil, din ce fac ei. Mai nimic nu ne va ajuta, la scara la care se petrec lucrurile: nici maruntele legaturi de putere locale, nici cluburile sau lojele, nici partidele. Trebuie sa fim mai buni decat `ei", mai agili, mai atenti la realitatea de pe teren, ocupand pietele de nisa, dar si pliurile libere ale viitoarei societati europene. Nu ne mai putem ascunde.
Trebuie, in sfarsit, sa facem ceea ce am amanat sa facem vreme de jumatate de generatie. Nu mai avem nici o scuza. Trebuie, in sfarsit, sa fim buni. Dar nu buni oricum: mai buni decat media europeana, ca sa supravietuim la noi acasa.
