Cine n-a auzit pana acum un an de Krikor Zambaccian a auzit cu siguranta de dosarul `Zambaccian` si de casa lui Nastase, de pe strada cu acelasi nume. Carcotasii ar zice chiar ca mai multi sunt aceia care au auzit de Zambaccian dupa Nastase, si nu invers. Cine stie care o fi adevarul?
Cert este ca, pe strada Zambaccian, in afara de valorile din casa fostului premier se afla unul dintre cele mai frumoase muzee din Bucuresti: Muzeul Zambaccian, plin cu tablourile adunate intr-o viata de colectionar de armeanul care a dat, mai tarziu, numele strazii.Ultimul Zambaccian in viata, Marcel, are acum o galerie de arta care-i poarta numele, pe strada Blanari, si incearca sa faca negot dupa regulile invatate de la unchiul lui.
A infiintat Romarta
Marcel Zambaccian este un batranel mic de statura, toba de amintiri si de povesti romantate despre unchiul care i-a pus meseria in mana. Sta in spatele vitrinei, in Galeria Zambaccian, si-i cumpara din ochi pe vizitatori. De afaceri se ocupa asociatul lui mai tanar, Adrian Boeriu, dar batranul este inca animat de dragostea pentru frumos.
`Obiectele de arta nu sunt produse alimentare sa se vanda imediat. Trebuie sa ai rabdare si pasiune. Eu am microbul artei in sange, din familie. La popoarele orientale, cum suntem noi, armenii, gustul pentru arta este nativ`. Asa s-a intamplat si cu unchiul lui, Krikor, care, dupa ce a strans o colectie impresionanta de tablouri, a infiintat primul magazin de arta romaneasca de dupa instalarea comunistilor: magazinul Romarta. Putini au apucat vremurile cand la Romarta se vindeau doar covoare, tablouri si alte obiecte de valoare pe care le aduceau in consignatie familiile boierilor scapatati si, mai tarziu, evreii care plecau din tara.
`Unchiul Krikor era academician, prieten cu Sadoveanu, Ralea. La el veneau marile familii de boieri sa vanda arta si aveau incredere in el ca stia s-o aprecieze, si nu-i pacalea la pret`, povesteste nepotul.
I-au trecut prin maini hainele lui Antonescu
El a apucat sa gaseasca, in pivnitele magazinului, dupa moartea unchiului, o suta de sticle cu vin de pe vremea lui Carol I si sa vada cu ochii lui hainele gaurite de gloante si cu urme de sange in care a murit maresalul Antonescu.
`Pe vremea aia, in 1949, lucram la consignatia de pe Bulevardul Academiei, colt cu Republicii (unde era libraria Eminescu - n.r.), unde se aduceau obiectele confiscate de comunisti. Erau duse mai intai la primarie, pe o masa mare de zece metri, de unde-si alegeau comunisii ce le placea. Restul era bagat in consignatie. Asa am vazut lucrurile familiei Titulescu, hainele in care fusese imbracat Antonescu atunci cand a fost impuscat. Puteam sa intru in posesia celor doua cufere cu haine ale celor impuscati in lotul Antonescu, dar nu am facut-o`, isi aminteste ultimul Zambaccian, cu regretul ca azi nu stie ce s-a ales de acele bucatele de istorie.
Cine mai cumpara arta
Marcel Zambaccian isi aminteste ca, pe vremea comunistilor, cei mai fideli cumparatori de arta erau medicii, avocatii si judecatorii. `Un chirurg celebru lua lunar doua-trei tablouri. La el o operatie era 3.000-4.000 de lei, iar un Pallady 2.500 de lei. Azi, un Pallady e 15.000 de dolari - un doctor nu mai ia atat pe o operatie...`, recunoaste negustorul. `Mai cumparau si stabii comunisti - Stefan Andrei, Gheorghe Maurer -, dar isi trimiteau sotiile, insotite de cate un pictor care le consilia. Strainii de la ambasadele din Romania, pentru ca la noi arta era mai ieftina ca la Paris`, enumera Zambaccian.
Dupa ‘89, raportul de forte s-a schimbat, dar nu esential. Cumparatorii sunt oamenii care au acumulat bani si vor sa-i plaseze. `Noii stabi continua sa-si trimita sotiile. Parvenitii nu accepta indrumari si se duc doar spre ce-i atrage vizual: mare, colorat si scump. Sunt unii care intra aici si intreaba: `asta e magazinul lui Nastase?``, povesteste cu ironie amara ultimul Zambaccian.
Muzeul a intrat la apa
Batranul regreta azi ca o parte din colectia unchiului s-a evaporat. `Am facut o notificare si am semnalat disparitia din Muzeul Zambaccian a unor tablouri. Custodele ne-a raspuns ca `nu mai aveau loc pe pereti`. Dar ce, au intrat peretii la apa? Ca ultim descendent al familiei, va dati seama ca stiu colectia Zambaccian ca pe propria garderoba!`, spune cu amaraciune Marcel Zambaccian.
El sustine ca nu numai din muzeul unchiului au disparut valori, ci chiar din patrimoniul RAAPPS. `Eu ma ocupam de cumparaturile de arta pentru Gospodaria de Partid. Stiu ca RAAPPS a mostenit 24 de tablouri de Grigorescu, din care patru sunt sigur inlocuite. Pentru ca pe inventar ele erau trecute doar ca tablouri.
Iar cand un demnitar se muta din casa alocata de partid, pleca si cu tabloul original si lasa in loc un tablou oarecare. Pentru inventar era suficient`, explica Zambaccian.
Originalul
Cine a fost Krikor Zambaccian
Krikor Zambaccian a adunat colectia, pe care mai tarziu a donat-o statului, intre 1920 si 1950, cand frecventa cercurile artistice ale Bucurestiului. Isi facuse studiile de comert la Anvers si Paris si-si cultivase gusturile acolo. In timp si-a transformat propria-i casa in expozitie. Era intr-un soi de competitie pentru imbogatirea colectiei cu un alt colectionar celebru in epoca, doctorul Dona. O legenda despre cei doi spune ca pictorul Theodor Pallady i-ar fi chemat pe amandoi la Paris ca sa le vanda un autoportret.
Nefiind decis caruia dintre ei sa-l dea, Pallady le-a spus ca va fi al celui care ajunge primul. Au ajuns in acelasi timp la Paris, dar Dona s-a dus intai la hotel sa-si lase bagajele, in timp ce Zambaccian s-a dus direct la atelierul pictorului si a cumparat tabloul. `La el veneau marii pictori ai vremii: Ciucurencu, Baba, Ressu, scriitorii Zaharia Stancu, Arghezi.
Avea casa deschisa. Desi sus la etaj statea cu mama lui, in doua camere, casa arata ca un muzeu. Cand s-au mutat, au venit cu doua camioane pline cu tablouri. Vecinii se mirau. Zambaccian le-a replicat in gluma: `Da, numai un nebun putea sa adune doua camioane cu tablouri!``, povesteste amuzat Marcel Zambaccian.
Dollores Benezic
