Tudor Eliad a trecut in lumea celor drepti

Un destin marcat de un sir nesfarsit de infrangeri pe care, cu hazul sau inefabil, le-a sublimat in relatari tordande si intr-un triumf al umorului asupra ghinionului; ghinionul de a fi harazit cu o natura artistica iesita din comun pe care a refuzat cu consecventa s-o exploateze in scopuri lucrative, ghinionul de a fi bufon intr-o lume fara capete incoronate. Nascut in toiul celui de-al doilea razboi mondial, prunc al Yaltei, cum ii placea sa se recomande, Tudor Eliad n-a parasit niciodata transeea razboiului sau de uzura cu conditia umana. Un conflict in care din principiu n-a luat prizonieri si din care si-a permis sa plece ocazional in permisie numai pentru a consemna febril in romane, scenarii si poeme, publicate in Franta, dar ancorate in realitatea romaneasca, foile de parcurs ale raidurilor sale in zona de bastina ce n-a prididit sa exercite asupra sa o atractie fatidica.

Biografia romantata "Copiii Yaltei", colectia de momente si portrete mioritice din "Peste a Bucarest", filmul in film al evenimentelor din '89, "Timisoara mon amour", pentru a mentiona doar cateva din romanele sale, plutesc toate la liziera fictiunii cu realitatea, intr-un montaj sincopat de secvente care fac concurenta prin onirismul lor simulacrului partidei de tenis din finalul capodoperei lui Antonioni "Blow out". Osmoza brutala a fictiunii in realitate, contemplata cu o luciditate clinica, pe care scriitorul a pastrat-o chiar si in situatii limita cum ar fi razboiul, a conferit scriiturii lui Eliad o amprenta unica. Lucra in ultima vreme la o auto-biografie a lui Panait Istrati. Spun "auto-bigrafie" pentru a sublinia destinul clonat al celor doi scriitori rebeli, autodidacti, boemi, ambulomani si iconoclasti.

L-am vizitat pe Tudor cu putin inainte de moarte in camera sa umila de hotel situata la o aruncatura de bat de cimitirul "Pere Lachaise", unde zace inhumata floarea cea vestita a intelighentiei galice. Vecinatatea celor doua adrese mi-a dat de gandit. Cine stie, mi-am spus, daca cu talentul si farmecul sau in loc de soarta ar fi avut parte de ceea ce se numeste o viata normala, burgheza, Tudor si-ar fi gasit poate si el locul de odihna pe vre-un soclu parizian.

Intr-un epitaf dedicat de poet razboiului de Iom Kipur, sau poate razboiului in general, intitulat "inscriptie funerara", aparut in volumul de poeme (r)Kip Pour-Journal de Guerre 1973, Eliad scria:

"Aici zac/ Inhumate de mantuiala/ La margine de drum/ Doua baterii de 2,5 volti/ Fiecare,/ Moarta de epuizare,/ Uzata de albele nopti muzicale,/ De comunicatele sacadate din zori,/ Terasata, extenuata de tristetele dupa-amiezelor,/ Intepata de declaratiile pe viu ale prizonierilor nostri./Sufletul lor electric s-a descarcat/ In timpul anunturilor si mesajelor cifrate/ In timpul transmisiunilor interminabile,/ In timpul acestui razboi.// Tu trecatorule care bati desertul/ In cautarea adevarului,/ Opreste-te/ Culege-le/ Du-le la ureche ca pe o scoica/ Si vei afla din tacerea lor/ Cum a fost/ Cine si/ Cand"

Epitaful acestor doua baterii "moarte de epuizare" si "inhumate de mantuiala la margine de drum", care incapsuleaza destinul tragic al poetului ar merita poate sa-i stea acum la capatai.

Sa-ti fie somnul lin, Cucule.