Ceaiul de la ora 5 s-a consacrat ca o traditie tipic britanica, iar unul dintre termenii incorect atribuiti este acela de "high tea", des intalnit in America, spre exemplu, desi in Marea Britanie "high tea" este departe de un simplu ceai cu prajituri sau fursecuri delicate. Bautura potrivita in orice moment al zilei, preferata atat la Curtea Regala, cat si de cei marunti, ceaiul si-a facut intrarea in viata cotidiana mai ales in a doua jumatate a epocii victoriene, in plina revolutie industriala. Atunci, in familiile obisnuite, a aparut si "high tea", departe insa de "ceaiul de la ora cinci" de mai tarziu.
High tea era o masa consistenta, ce includea carne rece sau calda, paine, unt, muraturi, branzeturi. Si, fireste, ceai. Nimic prea delicat, fara produse de patiserie sau prajituri. Iar numele de "high tea / ceaiul inalt" venea, se pare, de la inaltimea mesei, si nu de la momentul zilei. Era departe inca traditia ceaiului luat dupa-amiaza, intre ora 4-5, cel tarziu pana la ora 7. Unii chiar preferau sa isi invite prietenii la ceai la ora trei, iar ora cinci marca sfarsitul intalnirii. Alaturi de ceai oaspetii erau serviti cu prajituri, tartine, fursecuri, dulciuri diverse. Ceva nu prea greu, nu prea usor, discutii interesante, eventual putina muzica, prilejul ideal pentru a-ti revedea prietenii. Dar mult inainte ca aceasta traditie sa se impuna in Marea Britanie, ceaiul abia facea primii pasi in lumea engleza, pasi timizi si intarziati. Cine s-ar fi asteptat ca moda ceaiului sa poarte astazi o atat de pronuntata amprenta britanica ?
Pentru ca moda ceaiului, oricat ar parea de ciudat astazi, a fost lansata in Europa de catre … francezi.
Se stie mai putin ca dupa ce a fost adus in Europa in secolul XVII, ceaiul a devenit neasteptat de popular in Franta. Mai intai la Paris, unde a aparut in 1636 - cu 22 de ani inainte de a fi "lansat" in Anglia - si a devenit in foarte scurt timp una dintre bauturile preferate ale aristocratilor. Iar unele dintre frumoasele doamne ale vremii, dar si elegantii domni, ajungeau sa bea 10 - 20 - 30 si chiar mai multe cesti pe zi, ceea ce nu era deloc neglijabil. Se pare ca si obiceiul de a adauga lapte in ceai a fost lansat tot de o nobila frantuzoaica, Marchiza de la Sabliere. Ideea care a prins foarte repede si mai tarziu avea sa fie adoptata si in Anglia.
De cealalta parte a Canalului, Regina Elizabeth I (1533 - 1603) aprobase in 1600 ca Regatul Unit sa inceapa comertul cu Orientul Indepartat, Asia de sud-est si India, deschizand porturi, construind fortificatii, inaugurand rute comerciale. Initial principalul import au fost mirodeniile, dar nu a durat mult pana cand corabiile s-au intors si cu matasuri, indigo, salpetru. Si doar mai tarziu, dupa 1670, cu ceai. Patrunderea ceaiului pe piata engleza, unde avea sa devina mai mult decat o bautura, un simbol national, a fost mult intarziata de conditiile politice. Dar in 1662, dupa ce Regele Charles II, aflat inca in exil, s-a casatorit cu Infanta Catherine de Braganza, lucrurile s-au schimbat mult pentru Anglia. Ca zestre, Portugalia daruia o avere : doua milioane de "crusados", Tangier, Maroc, Bombay si, mai ales, permisiunea acordata vaselor britanice de a folosi toate porturile portugheze din Africa, Asia si din Americi. Inceputul unui adevarat imperiu al ceaiului, dominat de Anglia, sosise.
Iar cum regele si noua sa consoarta erau mari amatori de ceai, odata cu reinstaurarea monarhiei in Albion, obiceiul a facut primii pasi spre traditie. Nobilii au descoperit mai intai din snobism si obligatie, apoi din placere, ceremonialul si gustul ceaiului, iar in scurt timp noua bautura s-a impus chiar si in clasele de jos, unde berea a pierdut teren serios in fata aromelor exotice. Charles II a fost si cel care a protejat in permanenta comertul cu ceai, a acordat numeroase facilitati catre East India Company - inclusiv dreptul de a ocupa prin forta regiuni din Asia sau India.
Ceaiul era peste tot, isi facuse debutul in poezie si proza, in teatru, in artele plastice, iar dupa 1700 se putea cumpara ceai in peste 500 de cafenele din Londra. Cafenele, pentru ca proprietarii inca serveau si cafea, si ceai in acelasi loc.
Potrivit traditiei britanice, traditia "ceaiului de la ora 5" avea sa apara in secolul XIX. Povestea spune ca o anume Anna Maria Stanhope, Ducesa de Bedford si una dintre preferatele Reginei Victoria, a fost cea care a inceput, dupa ora patru, sa bea ceai cu biscuiti. Ideea i-a placut si in scurt timp si-a invitat prietenele sa i se alature, pentru o masa frugala, completata din belsug cu ceai. Mult ceai. Alaturi de prajituri, fursecuri, tartine cu unt, dulciuri de tot felul, inclusiv unele cu arome exotice. Atmosfera era suficient de placuta, iar invitatii se simteau grozav, asa ca nu a durat mult pana cand si celelalte doamne sa preia ideea si sa faca primii pasi spre traditie. O traditie pretentioasa, aristocratica, intesata de reguli adesea complicate. Si atat de britanica.
Octombrie 2008
www.artline.ro
