Am trecut de curând prin Iaşi şi acesta pãrea neschimbat. Câtã linişte, câtã candoare, câtã bucurie, câtã frumuseţe. Aceeaşi pace patriarhalã te înconjoarã. M-aş fi dus şi acuma la biblioteca de la filosofie sã citesc de dimineaţã pânã seara. Îmi amintesc de starea aceea când citeam câte o carte la o zi sau douã, când mistuiam paginã cu paginã fãrã sã mã mai intereseze altceva decât ceea ce scria acolo, lumea aceea care se deschidea în mintea mea era totul pentru mine. Citeam filosofie şi literaturã, teologie şi istorie, nu conta, dar mai tare mã interesa tot ce era legat de reflecţie, de gândire, de meditaţie. În cei nouã ani de facultate, cinci de matematicã şi patru de filosofie, nu îmi amintesc sã fi fãcut altceva decât preocuparea aceea nebunã, de a citi şi a scrie pe cont propriu tot ceea ce gândeam şi simţeam ca este în mine bun sau rãu. În perioada aceea am reuşit sã adun în jur de o sutã de manuscrise pe care nu le-am mai deschis niciodatã, dar le am. Habar nu am ce am scris în ele. Nu am publicat nimic în niciun ziar, în nicio revistã literarã pentru cã pentru mine era important sã scriu, nu sã public, dar urmãream cu fervoare şi cu cea mai mare atenţie tot ceea ce se scria. Citeam cu un saţ extraordinar când apucam câte o revistã, tot ce scriau alţii. Printre preferate erau Timpul, Echinox , Dialog, Gazeta studenţeasca şi altele.
Eram foarte fericitã când vedeam cã cei care scriu sunt la fel ca şi mine, au aceleaşi sentimente, îi dor aceleaşi probleme, cã plâng la fel, se revoltã la fel, ca poezia lor e legatã de aceleaşi sentimente şi trãiri ca ale mele
Gaşca de studenţi care avea aceasta ambiţie sã scrie într-o forma originalã şi proprie m-a format în spiritul ei, chiar dacã eu stãteam aşa mai retrasã, la distanţã, mã izolam. Erau zile în care nu vorbeam cu nimeni nici mãcar un cuvânt. Anii grei de la matematicã erau aşa. Spiritul celor care scriau în reviste îmi dãdea încrederea în mine şi tupeul cã aşa trebuie sã fac şi eu, ca ei, sã fiu liberã şi sã gândesc cu propria minte, sã nu mã iau dupã nimeni. Şi pictura o fãceam la fel, din puterea acestei libertãţi, pictam pe holuri în cãmin dupã acelaşi principiu al libertãţii. Cu spiritul acesta am rãmas şi acuma, dacã alţii au libertatea totala în a se exprima, aceeaşi libertate o am şi eu în edeile mele şi în felul meu de a fi.
Eram atât de ahtiata sa citesc şi atât de cuprinsã de filosofia lui Imanuel Kant pe care o studiam cu un creion în mânã şi cu dictionarul în cealaltã, lângã mine, încât eram în stare sã stau acolo în bibliotecã, de dimineaţã pânã seara, fãrã sã mã ridic nici mãcar sã mã duc sã beau apa sau alte nevoi, de a lua aer şi a respira puţina pauzã, mi se fãcea alb în faţa ochilor , dar nu mã lãsam, Kant era ca teoria cea mai complicatã de la matematicã şi eu trebuia sã biruiesc. Nu plecam sã mai iau aer, încremeneam acolo pe carte, pentru cã îmi fugeau ideile şi le pierdeam, mã enervam cã trebuia sã o iau de la capãt şi mai bine stãteam acolo.
Într-o zi m-am proţãpit în sala bibliotecii de dimineaţã de la ora opt. Am fost foarte revoltatã când am vãzut cã biblotecara întarzâie, şi tot trece, şi tot trece, ba un sfert de orã, ba un alt sfert de orã pânã însfârşit a venit la opt şi treizeci şi cinci. Mi-am luat cartea cu filosoful meu preferat şi m-am aşezat acolo fãrã sã mã mai ridic.
Am facut doar câteva pauze întreaga zi şi spre searã, aproape de ora opt am ignorat faptul cã cea care statea la ghişeu dãdu strigarea de plecare, nu am fost atentã la cele ce se petreceau în jur şi cum în bibliotecã totul rãmânea cu lumina aprinsã m-am trezit pe la ora nouã seara cã sunt încuiatã înãuntru şi nu mai pot sã ies.
Am rãmas acolo cu Imanuel Kant sub nas. Brusc mi s-a fãcut foame, ce sã mãnâc, nu aveam ce, de ieşit nu puteam, cã erau gratii, la baie sã mã duc, am rãsuflat uşuratã când am vãzut cã e deschisã şi am bãut nişte apã ca sã mi se mai potoleascã foamea. Am gãsit un covrig uscat prin ruksac şi la-m ronţãit. Mã sãturasem de citit, tot confortul mi-a dispãrut brusc şi nu mai aveam nici un chef sã citesc, la gândul cã o sã stau o noapte întreagã sã dorm în bibliotecã. Era vara, cald, prin mai la sfârşit, dar totuşi sã dorm acolo pe bãncile acelea de scândurã nu prea îmi dãdea mana. Am început sã mã plimb de colo, colo ca un leu într-o cuşcã. Când îmi arunc ochii pe un ziar ce vãd, o revistã uitatã de un student sau aruncatã, sau poate lãsatã acolo cu bunã intenţie, era Echinox. O citise şi o aruncase. Aşa cã am luat-o, parcã eram un deţinut în celula care pune mâna pe un elixir. Era îndoitã de la mijloc, aşa cã am aşezat-o de la început ca sã o pot citi. Când mã uit, pe prima paginã ce vãd. O figurã a unui individ, slab, deformat, cu nişte ochelari negri pe nas de îi acoprea toţi ochii, cu rama neagrã şi latã aşa cum se purtau pe vreamea impuşcatului ca sã arãţi cã eşti rasat, acest individ era pozat cu un cap al lui mare, în spatele unor gratii de geam nu de puşcãrie, cu o gramadã mare de cãrţi care se rãsturnau peste el, iar dedesubt era scris mare cu negru sub ochii holbaţi ai individului: ” trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii”.
Când am vãzut o asemenea arãtare, am început sã râd de mã ţineam cu mâna de burtã.
- Bã, eu semãn cu ãsta, ha ha ha ha
Era imaginea mea în oglindã, o imagine care se uita batjocoritor la mine. Tipul care pozase era nespus de frumos de dupã ochelari, dar cu figurile bicicletelor mari, negre si urâte care se uitau strâmbându-se la mine, avea o figurã aşa de pocitã şi de haioasã, de strâmbatã de îţi venea sã râzi la fiecare cinci minute.
Am aruncat ziarul cât colo, râdeam şi iar mã uitam la el. M-am dus la baie, m-am spãlat pe faţã ca sã îmi treacã somnul şi enervarea, plus cã aveam o uşoarã senzaţie de nãduşealã cã nu mai erau geamurile şi uşile deschsie, parca nu aveam aer şi trebuia sã mã duc sã mã rãcoresc. M-am mai învârtit pe ici pe colo, m-am mai uitat pe geam la oamenii care treceau grãbiţi , la troleibuzele care mergeau aşa de lin agãţate de sârme, la tramvaiele care huruiau de se cutremura pãmântul, mã uitam aşa la toate care treceau pe sub ochii mei, eu care eram cocoţatã aşa de sus pe geam, vedeam totul de la distanţã fãrã sã fiu vãzutã.
Dupã care mi-am zis în gând
-Deci aşa dom’le, “trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii”, ha ha ha ha nostimã treabã…ha ha ha ha..deştept care a fãcut asta.
Uitându-mã la ziarul acela mi-a venit din nou pofta de Kant, mã calmasem, am mai citi o bucatã de timp, dupã care m-am întins pe masa de lemn, mi-am pus nişte scaune şi m-am culcat.
A a doua zi m-am sculat devreme, pentru cã dormisem destul de greu pe scândurile acelea, am pândit când a venit bibliotecara, de data asta nu a mai întârziat, m-am ascuns la baie cu cãrţi cut tot, sã nu mã vadã şi sã mã dibuiascã, dormisem în spaţiu interzis, am ieşit tiptil de acolo, şi m-am dus în camin unde am tras un pui de somn ca la mama acasã, la ţarã, în satul meu, vara, cu ferestrele deschise, şi cu miros de copac, grãdinã şi iarbã intrându-mi pe geam.
