Astazi considerat unul dintre cele mai bune romane care poarta semnatura lui Yukio Mishima, scriitorul japonez care si-a castigat popularitatea atat datorita literaturii sale, cat si pentru finalul sau tragic, “Templul de aur” porneste de la o intamplare aparent absurda si imposibil de inteles. Cu atat mai putin de acceptat. In vara anului 1950 templul Kinkakuji este cuprins de flacari, iar cel vinovat este… un tanar preot budist. Gestul sau pare doar o nebunie, rodul unui suflet torturat de proprii demoni sau macinat de o boala pe care medicii nu au putut sa o descopere la timp, pentru ca o alta explicatie pentru care un preot sa vrea sa distruga un loc sacru nu poate exista. Si totusi cel acuzat (si dupa cum recunoaste si vinovat) trebuie sa fi avut o justificare, pentru ca felul in care a facut-o pledeaza pentru convingerea ca nu a fost un gest gratuit.
Motivul oferit instantei de tanarul preot este ca a dat foc templului nu pentru a-si castiga celebritatea, ca intr-un exemplu antic, si pentru ca uraste frumusetea. Oare incearca sa scape de pedeapsa prefacandu-se ca este nebun? Totul e o farsa tragica? Sau (asa cum incearca sa isi explice Mishima) tocmai contrastul violent dintre frumusetea perfecta, incremenita a templului cu o veche istorie si nefericirea in care se zbate fiinta umana a dus la acest deznodamant? Pentru ca in fata desavarsirii propria materialitate, slabiciune si dezolare ne sunt cu atat mai greu de suportat, si pus in fata unei existente trecatoare si lipsite de speranta nu se stie pana unde poate merge disperarea umana.
Astfel, incendiatorul capata aura unui erou tragic, un revoltat in fata conditiei umane, un rebel care incearca sa scape de realitatea impusa iesind din chinga regulilor – asa cum o va face si Mishima, chiar cu pretul vietii – si pentru o clipa, o singura clipa, este poate un om liber.
Yukio Mishima, Templul de aur, editura Humanitas Fiction, 2023