Perioada romaneasca a lui Eugen Ionescu a constituit obiectul unor cercetari demne de apreciat, datorate, initial, lui Gelu Ionescu si Alexandru Hamdan. Din pacate, in intunecata "epoca de aur", cu toate eforturile depuse de Editura Minerva, n-a putut fi publicat la noi studiul lui Gelu Ionescu despre inceputurile literare ale lui Eugen Ionescu, mai ales dupa ce autorul studiului s-a autoexilat in Occident. Contributia sa a vazut lumina tiparului mai intai la Heidelberg in 1989, in limba franceza, cu titlul Les debuts litteraires d' Eugene Ionesco, tradus din limba romana de Mirella Nedelco-Patureau.
In 1990, Editura Minerva a putut sa-l publice in forma originala, cu titlul Anatomia unei negatii. Studiul elaborat de Alexandra Hamdan asupra operei lui Eugen Ionescu, scrisa in limba romana, a aparut mai intai la Berna, cu titlul Ionescu avant Ionesco, Portret de l'artiste en jeune homme, in 1991, urmat de versiunea romaneasca, Ionescu inainte de Ionesco. Portretul artistului tanar, tradus de Mioara Luiza Zehan, la Editura Saeculum I.O. Scrierile de tinerete ale lui Eugen Ionescu, publicate in limba romana, au fost reunite pentru prima data de Mariana Vartic si Aurel Sasu, in valoroasa editie in doua volume Razboi cu toata lumea, la Editura Humanitas, in 1992, in care au fost incluse articolele de critica literara din volumul Nu, din 1934, precum si cele ulterioare. Versurile si prozele publicate de Eugen Ionescu in tara, in placheta Elegii pentru fiinte mici (1931) si in diverse periodice, au fost reproduse de Mariana Vartic in volumul Eu, din 1990, la Editura Echinox din Cluj-Napoca.
Aceste contributii la cunoasterea inceputurilor literare ale lui Eugen Ionescu au fost incununate de remarcabila exegeza a lui Eugen Simion despre Tanarul Eugen Ionescu, editata de Fundatia Nationala pentru Ştiinta si Arta. Prin excelenta sa metoda analitica de a proceda sistematic, Eugen Simion evoca mai intai momentele de neuitat, consemnate si in jurnalul sau parizian Timpul trairii, timpul marturisirii, din perioada 1970-1973, cand a fost profesor de literatura romana la Sorbona si cand a avut fericitul prilej sa-l cunoasca personal pe Eugene Ionesco, ramanandu-i apropiat si in etapele urmatoare, prefatandu-i versiunea franceza a volumului Nu, realizata de Marie-France Ionesco, aparuta la Editura Gallimard, in 1986.
Dupa cum insusi Eugen Simion precizeaza, "tema cartii" sale este aceea de a releva "ce datoreaza Eugene Ionesco lui Eugen Ionescu". Retrospectiv, porneste de la confesiunile lui Eugene Ionesco din volumele La Photo du colonel (1962), Entretiens avec Eugene Ionesco (1966), Journal en miettes (1967), Present passe, passe present (1968), Decouvertes (1969), Antidotes (1977) si Un homme en question (1979), sintetizate de Eugen Simion in concluzia ca "experienta incepe pentru Ionesco acolo unde incep imposibilul, absurdul, neconceputul, incomunicabilul". Din aceasta perspectiva, Eugen Simion se reintoarce la primele scrieri romanesti ale lui Eugen Ionescu. Cu desavarsita sa finete analitica, Eugen Simion argumenteaza ca Elegiile pentru fiinte mici "au, intr-adevar, o nota de reverie florala si antropomorfica, dar reveria, antropomorfismul acestor poeme nu sunt nici rudimentare, nici lamentabile. Sunt niste delicate, sfioase rugaciuni in sensul lui Francesco d' Assisi si, din epoca moderna, apropiate de stilul lui Francis Jammes si Arghezi, poetul universului mic. Ce-i surprinzator la acest tanar care, in articolele critice, respinge totul cu maxima vehementa este sensibilitatea lui religioasa si absenta ironiei devastatoare". Uimitoare este influenta lui Tudor Arghezi si Ion Barbu, pe care ii desfiinteaza in volumul Nu. In scrierile in proza, Eugen Simion discerne "disponibilitatea pentru mai multe stiluri", dar fragmentele de roman sunt "simple exercitii epice".
In articolele critice din Nu, releva Eugen Simion, tanarul Eugen Ionescu isi asuma rolul lui Titu Maiorescu, intentionand sa formuleze un "neo-junimism". Dar, caz singular, Eugen Ionescu neaga ce a scris, apoi neaga si ceea ce a negat "fabricand", cum spune Eugen Simion, "o teorie despre identitatea comentariilor". In demersul sau interpretativ, desfasurat cu obiectivitate, cu subtilitate si o perceptie sigura, Eugen Simion se impune printr-un captivant echilibru nu este categoric, ci nuantat, uneori cu o usoara ironie, incantat de bizareriile lui Eugen Ionescu, acceptandu-le, dar, cu luciditate, temperat, dezaprobandu-le, motivandu-le, conturandu-i paradoxurile personalitatii sale inca din perioada tineretii. Deosebit de interesant este faptul ca Eugen Simion descopera in tanarul Eugen Ionescu "un spirit religios", chiar in articolele din volumul Nu, argumentand: "Acest sentiment, sustinut de o reflectie care atinge conceptele metafizicii, il duce pe Eugen Ionescu aproape de religie si, fatal, aproape de ideea de Dumnezeu. Este nota cea mai surprinzatoare a spiritului sau: un om care contesta toate valorile pentru ca exista si pe cele care nu exista pentru ca nu exista se reveleaza a fi un spirit profund religios".
