Dincolo de fosnetul de celofan al ambalajului de sezon, filmul se inscrie, cu tot cu plusuri si minusuri, in fenomenologia ecranizarilor la comanda - deci, cat mai a la lettre - ale textelor scripturistice de larga circulatie. Chestionarile la care il supune publicul (crestini, si nu numai; filmologi, si nu numai) sunt aceleasi: fidelitatea ecranizarii, emotia si capacitatea de convingere; eventualele virtuti catehetice; apoi, subtextul : posibilitatea existentei unui potential subsersiv - si bunele intentii ale realizatorilor. Ce-i mai ramane, atunci, regizorului?…
Intr-un sistem de productie de tip hollywoodian, acesta se va supune exigentelor artistice impuse de studio: in cazul de fata, thrillerul cu subiect istoric. Da, acesta este genul in care scenaristul Mike Rich si regizoarea Catherine Hardwicke inscriu Povestea Nasterii Domnului. Intre asteptarile mesianice ale poporului evreu, evocate in scurte recitative ale epifaniei de pe Horeb, intrate in folclorul casnic (singura gaselnita reusita a filmului), si copitele cailor ostasilor lui Irod cotropind tinuturile in cautare de prunci, se tese istoria Sfintei Familii, in viziunea catolica cunoscuta.
Fragmentele evanghelice decupate pivoteaza in jurul catorva momente si personaje-cheie. Irod, obsedat de tradare si cotropit de profetia nasterii Regelui Iudeilor, potential de amenintare a tronului sau.
Cei trei magi calatori spre Betleem, inchipuiti ca trei comici aproape bufi, de tipul piticilor Albei-ca-Zapada, ce-si rostesc repetat numele pana-l invata toata echipa de filmare. Se pare ca prezenta personajului comic, oricat de neinspirat, este indispensabila genului. Cele doua cupluri cu destine oarecum simetrice: profetul Zaharia si Elizabeta (singurele personaje oarecum credibile), respectiv Ioachim si Ana, tarani pauperi, cu totul "sub vremi", sunt privati de orice descendenta sacerdotala. Interpretul lui Ioachim, crispat intr-o vesnica nauceala, spulbera orice alura de demnitate a rolului.
Si, in fine, Maria si Iosif, cuplul fortat si cel mai nereusit, copiat dupa iconografia si imaginarul catolic si colorat cu reflexe comportamentale de liceeni din Beverly Hills, vag temperate de vesmantul arhaic. O Marie cu aspect de tarancuta cu ochii vesnic impaienjeniti, a carei sedere la Templu de la varsta de trei ani nu isi spune cuvantul, se harjoneste cu fetele si baietii in nevinovate jocuri agrare; personajul se zbate, obtuz, intre idiosincraziile adolescentilor de azi ("De ce sa ma marit cu un tip pe care abia il cunosc?") si epifaniile primite fara probleme. Pe magi, de pilda, ii intampina ca pe niste vechi camarazi, privindu-i zambitoare direct in ochi si rostind spontan o profetie neadecvata (care va fi facuta cunoscuta abia dupa Inaltare), cu nonsalanta cu care ar spune "Hi!". Un Iosif smucit, cu zvacniri de Othello greu stapanite, ce nu-si justifica deloc calificativul de "drept".
Desigur, ar fi interesant de analizat o perspectiva artistica. Cum insa aceasta nu depaseste cu nimic limitele genului, singura perspectiva de judecare a filmului ramane aceea a capacitatii mimetice de reconstituire a unei epoci si mentalitati, dar si aceasta lasa de dorit. Devierile de la litera Scripturii sunt involuntare, urmare a slabei familiarizari a realizatorilor cu subiectul, de unde rezulta mici gafe lipsite de malitiozitate, ce insa spulbera o atmosfera arhaica, la care doar departamentul costume isi aduce oarece contributie. O alta neglijenta majora este castingul. Actorii, alesi pe vagi criterii faciale, nu fac fata incarcaturii spirituale a rolurilor, pe care nu prea o constientizeaza. In privinta gesticii si machiajului, regia nu face diferenta dintre Evul Mediu european si antichitatea Orientului Mijlociu si, mai grav, nici dintre clasele sociale, atat de net delimitate in premodernitate; oricum, e vorba de vremuri foarte indepartate si cutume barbare! Dupa ce-si inzestreaza personajele cu un aspect si o gestica primitive (tradand inclusiv o gandire si sensibilitate precare), realizatorii le pun in gura lungi citate profetice, redate iar, a la lettre, pe care acestia le recita spontan, ca de pe scena caminului cultural, in imprejurarile cele mai nepotrivite. Ridicolul gros este consecinta fireasca.
Oricum, daca va beneficia de discounturi si promovari, filmul se va vinde, probabil, la pachet, printre alte produse ale sezonului. Dupa cozonaci si sarmale, distanta dintre Othello si Dreptul Iosif nu pare atat de mare!
Elena Dulgheru
