Mircea Vasilescu este conferentiar doctor la Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti, unde preda cursuri de jurnalism cultural si istoria literaturii romane, si redactor-sef al revistei Dilema veche. A predat Limba si literatura romana la Universitatea "La Sapienza" din Roma, la Universitatea din Antwerpen si la Universitatea din Viena.
A publicat, printre altele, volumele Iubite cetitoriule... Lectura, public si comunicare in cultura romana veche (Editura Paralela 45, 2001) si Mass-Comedia... Situatii si moravuri ale presei de tranzitie (Editura Curtea Veche, 2001). Traduceri: Francois Furet, Reflectii asupra Revolutiei franceze (Editura Humanitas, 1992), Sergio Romano, Cincizeci de ani de istorie mondiala (Editura Fundatiei Culturale Romane, 1999), Michel Foucault,
Istoria nebuniei in epoca clasica (Editura Humanitas, 2005). La revista Dilema (din 2004, Dilema veche) a tinut, cativa ani, o rubrica despre mass-media (Satul global), iar din 2004 semneaza rubrica Europa dumitale, dedicata problemelor integrarii europene.
Marius Vasileanu: Stimate domnule Mircea Vasilescu, dati-mi voie sa va intreb frontal: cum se poate intra intr-un dialog serios : dialog publicabil intr-o revista de cultura - pana si cu cei care alcatuiesc formatia Parazitii?
Mircea Vasilescu: Daca Dilema are o calitate, cred ca este aceea de a reusi sa intre in dialog. Asta a cultivat cu incapatanare de cand a aparut. Asa ca am intrat in dialog si cu formatia Parazitii, la fel cum am discutat si cu prim-ministri, fosti sau in functie, si cu oameni de cultura, si cu vedete de televiziune s.a.m.d.
Am publicat si un interviu cu 1Q Sapro, care facuse muzica unui spectacol si avea lucruri interesante de spus. Şi am mai avut interviuri cu personaje aparent "neconventionale" sau care apartin unor subculturi de toate felurile; asta se explica prin faptul ca, de cand a aparut Dilema, in urma cu 14 ani, ne-am propus sa facem o revista deschisa, in care conceptul de cultura sa fie unul viu si pliat pe ceea ce se intampla in realitate, nu unul academic, intepenit si urcat pe soclu.
Am incercat sa renuntam la soclu. Printre altele, am reusit acest lucru si intrand in dialog cu oameni care au ceva interesant de spus, chiar daca ei veneau dintr-un alt orizont decat cel previzibil in alte reviste culturale sau in ceea ce invatam noi la scoala ca este cultura.
Şi dosarele tematice ale revistei au dezbatut uneori probleme serioase si grave, alteori teme `lejere", pentru care nu o data am fost acuzati de frivolitate. Am facut numere despre injuratura, despre lene sau despre alte teme care aparent nu au de-a face cu ceea ce stim noi ca este cultura.
- As vrea sa insistam asupra "culturii suburbane".
Exista niste limite? O.K., putem discuta cu Parazitii, dar putem in acelasi timp avea un dialog rezonabil cu producatorii de manele? Fac ei parte din aceasta cultura suburbana?
- Sunt doua categorii diferite. Aparent, si unii, si altii fac muzica de consum si urmaresc sa vanda cat mai mult, sa aiba succes si sa castige bani din asta.
In dialog cu Parazitii
Dar daca Parazitii sau alte grupuri de acest gen, care exprima un tip de cultura a periferiei urbane, cu un mesaj protestatar si social, au o anumita substanta culturala (data, intre altele, si de calitatea versurilor din cantecele lor), manelele sunt un produs popular, adresat unui public foarte numeros, care vine pe o alta filiera.
E un fenomen pe care il putem studia si chiar merita studiat de etnologi, de sociologi, de antropologi s.a.m.d., dar din punctul de vedere al revistei Dilema veche nu vad ce am putea discuta cu interpretii. Cu unii poate ca da, cu unii poate ca nu. In schimb cu cei din Parazitii sau din nu stiu ce trupa rock am constatat de mai multe ori ca avem ce discuta si ca spun lucruri interesante.
- Ma tem ca deosebirea consta si in gradul de inteligenta…
- Mai degraba intr-un anumit mod de a se exprima, in ceea ce cred respectivii interpreti despre munca lor, despre ce au de transmis publicului. Mai conteaza si daca sunt capabili sa explice, sa spuna ceva despre ceea ce fac.
Pe Adi Minune l-am vazut intr-o emisiune tv si mi s-a parut ca spunea lucruri de bun-simt, ceea ce e foarte bine. Dar nu stiu daca poate spune mai mult decat atat.
- Dilema veche este un brand inclusiv prin aceste discutii pe care le genereaza. Aceste mese rotunde precum Divanul Dilemei vechi sunt deja instrumente ale unei redutabile institutii.
Cum faceti, care este secretul ca sa nu intrati in rutina?
- Nu stiu daca exista un secret, exista insa niste tehnici pe care le-am rodat de mult si incercam sa le aplicam consecvent, tocmai pentru a evita rutina : pe care o simtim uneori dand tarcoale...
Cum se naste Dilema
Cheia problemei este echipa. Noi mizam pe creativitatea tuturor membrilor echipei. Avem de multa vreme un tip de sedinte care nu seamana cu ceea ce se numeste in mod obisnuit "sedinta". Sunt niste discutii destul de libere si degajate in care toata lumea intrerupe pe toata lumea, in orice moment, cu conditia sa fie la obiect, in care apar tot felul de idei, unele bune, altele proaste.
La unele renuntam, pe altele le reluam. Ne-am rodat in aceasta practica a lucrului in echipa, cu aceasta tehnica de a inventa subiecte, de a gasi personaje interesante, de a gasi teme fara sa vrem neaparat sa fim in actualitate, prin contributia tuturor.
Unii spun ca "spiritul Dilemei" ar fi intr-un anumit fel si incearca sa-i dea si o definitie sau o caracterizare. Eu cred ca spiritul Dilemei este in oamenii care-o fac. Cateodata ne iese mai bine, cateodata ne iese mai prost, dar in orice caz perseveram in utilizarea calitatilor tuturor.
Şi ar mai fi ceva de spus. Dilema a pornit in 1993, cand presa era impartita in doua: ori erai cu puterea, ori erai impotriva puterii. Toata lumea declara ca vrea dialogul cu adversarii politici (sau culturali, sau ideologici), toti afirmau ca sunt democrati, deschisi, dar dialogul concret era foarte greu de realizat.
Dilema si-a asumat aceasta pozitie, foarte incomoda pe-atunci, sa puna fata in fata oameni cu idei diferite, cu opinii diferite, si in felul acesta sa intelegem cu totii - si noi, si cititorii, si chiar acei oameni - ca e normal sa avem opinii diferite, e normal sa le exprimam, e normal sa intram in dialog, chiar daca in urma dialogului plecam acasa cu aceleasi idei cu care am venit.
Dar s-a demonstrat ca, odata ce dialogul are loc, este imposibil sa pleci acasa cu ideile cu care ai venit si sa nu retii macar ceva din pozitia celuilalt. Şi din asta rezulta, cred, ceea ce a reusit sa faca Dilema: a pus oameni diferiti la un loc si acei oameni au putut constata ca au ceva sa-si comunice.
Andrei Plesu, un pilon al redactiei
- Indubitabil, o contributie aparte a avut aici si personalitatea fondatorului, a domnului Andrei Plesu. Dar si experienta dvs. a contat. Ati studiat si chiar predati un curs despre presa culturala interbelica... Cum se vede dinspre interbelic presa culturala de astazi?
- Dl Andrei Plesu a avut, bineinteles, un rol important in liniile pe care a pornit Dilema, desi ea nu a avut ceea ce se cheama un "program". Personalitatea dlui Plesu a impus niste standarde si un anumit mod de lucru. De altfel, in primii ani, dl Andrei Plesu lucra efectiv alaturi de noi, participa la toate sedintele, citea textele, facea tot ce trebuie sa faca un om care lucreaza la o revista.
A plecat cand a devenit ministru de externe, a revenit dupa aceea si acum este alaturi de noi, participa la divanuri, la sedintele noastre, chiar daca nu mai contribuie concret si efectiv la munca redactionala ca la inceput.
Cat despre relatia dintre ce este acum si ceea ce era presa in perioada interbelica, sunt tentat sa pornesc de la ce cred eu ca se intamplase atunci. In perioada interbelica se construise : si era pe cale de a se definitiva : un sistem al presei romanesti (un "sistem mass-media", intr-o terminologie actuala), cu un peisaj foarte complex.
Aveam de toate: mari cotidiene, reviste culturale foarte multe (unele foarte bine facute, unele efemere, dar importante si ele prin mesajul pe care-l aduceau fie si pentru cateva luni sau pentru un an, doi). Aveam reviste ilustrate pentru un public larg, reviste pentru femei, presa sportiva : aveam cam de toate, asa cum aveau tarile democratice normale, tarile industrializate sau in curs de industrializare.
Nu discutam despre ideologiile din acele reviste. Şi aici aveam de toate, de la extrema dreapta la extrema stanga. Dar mi se pare interesant ca se construise acest sistem, care e important pentru evolutia moderna a unei tari. Comunismul a intrerupt toate acestea, dupa cum stim.
Dupa '90, s-a incercat reconstituirea sistemului. Inca nu avem un sistem, inca sunt "gauri", inca lipsesc anumite componente. Iar in materie de presa culturala, stim ce s-a intamplat: au aparut imediat dupa '90 foarte multe reviste, desi nu toate aveau ceva de spus; era entuziasmul vremurilor.
Unele au disparut. E limpede ca nici fondurile existente la un moment dat in Romania, publice sau private, nu puteau tine in spate atatea reviste si nici alte tipuri de resurse, precum cele umane. Riscam sa avem gazete fara gazetari, la miile de ziare si reviste care au aparut in '90. Intre timp s-a facut o oarecare selectie.
Ce ne lipseste?
Cred ca problema principala a tuturor este felul in care ajung la public. Asta nu e o problema a revistelor in sine, ci a sistemului de distributie, a abonamentelor - aceasta infrastructura care afecteaza toata presa scrisa. Sunt afectate mai ales revistele cu un tiraj mai mic si cu un public anumit, nu foarte numeros: el trebuie "cautat".
Mai e o problema care tine si de cei care fac presa culturala. Nu intotdeauna isi gasesc tonul si stilul adecvat pentru a castiga publicul si, eventual, pentru a castiga noi cititori in afara de cei constanti, care sunt interesati de actualitatea culturala si care din proprie initiativa citesc reviste. Ne lipseste tipul acela de magazin literar sau cultural de buna calitate.
Inca nu e acoperita destul de bine aceasta zona, cu adresabilitate mai larga si scrisa pe un ton ceva mai lejer, nu exclusiv pentru profesionistii culturii sau pentru cei care si-au dat doctoratul intr-un domeniu sau altul. In perioada interbelica exista si asa ceva.
- Astazi exista si concurenta televiziunii, a internetului s.a.m.d. A reusit Dilema veche sa acopere zone din ceea ce discutam inainte, chiar daca ea are alt target, alt format? Cum isi pastreaza colaboratorii?
- Pastrarea colaboratorilor este, intr-adevar, o problema, dat fiind ca nici plata nu e la nivelul acceptabil si onorabil in presa culturala. Noi am reusit totusi sa-i pastram.
Colaboratori de marca
Uitandu-ne in urma la cei 14 ani de cand apar mai intai Dilema si apoi Dilema veche, care o continua, gasim o lista lunga si impresionanta de nume care au colaborat, sporadic sau permanent. Am reusit sa-i pastram si pentru ca ne-am facut ceea ce se cheama un "brand", lumea a inteles ca Dilema e ceva unde merita sa scrii, e placut sau interesant si poti intra in dialog cu un public inteligent.
Dar am facut si altceva. Am descoperit colaboratori valorosi, fara sa ne propunem neaparat asta. Cativa dintre comentatorii sau criticii actualitatii culturale si politice au scris mai intai la Dilema - e un lucru care ne face placere. De exemplu, Andrei Gorzo, care a inceput sa scrie la Dilema cand era student, Sever Voinescu, Adrian Cioroianu, care tot la Dilema si-a publicat initial articolele, si altii.
Cat despre felul in care am reusit sa ne pastram publicul, si noi ne miram cateodata ca oamenii au venit dupa noi. Ne-am temut, cand am trecut de la Dilema la Dilema veche, sa nu cumva sa pierdem o parte a cititorilor sau sa apara o confuzie care sa-i faca pe oameni sa renunte.
Nu s-a intamplat asa. O sa spun acum o banalitate, dar cred ca e bine din cand in cand sa ne aducem aminte de lucrurile simple, care ajung sa para banale pentru ca noi capatam un aer de superioritate fata de ele. Am incercat intotdeauna sa scriem pentru cititori.
Ne-am intrebat intotdeauna ce vor spune oamenii despre ce scriem noi in revista, cum vor citi ei lucrurile acelea. In plus, am cultivat de la inceput o relatie cu cititorii. Avem o pagina cu scrisori unde apar foarte putine din cele pe care le primim, caci nu avem spatiu.
Am constatat ca acest gen de public pe care l-a creat Dilema e un public viu, activ, care are opinii si vrea sa si le exprime si sa intre in dialog. E un lucru simplu, dar trebuie sa ne intoarcem mereu la el: in momentul in care scrii, faci un grupaj de texte sau gasesti o tema, prima intrebare este daca pe cititori, atat cat ii poti cunoaste, ii intereseaza intr-adevar si poti sa-i atragi in vreun fel spre acel subiect.
- Aveti un target foarte inteligent si care, evident, stapaneste perfect instrumentele electronice, internetul. Nu ati pierdut cititori, editand revista si in format electronic? Ma gandesc intai la cititorii din strainatate, care aveau abonamente?
- Nu. Realitatea ne arata ca romanii din strainatate nu prea se aboneaza la editia pe hartie. Am castigat publicand pe internet. De altfel, Dilema a aparut pe Internet pentru prima data in 1995, partial : publicam doar cateva articole. Din 1996 a inceput sa apara sistematic.
Suntem printre primele 1.500 de publicatii la nivel mondial care au aparut pe internet (caci in 1995 atatea erau, 1.500 in toata lumea). Cred ca am castigat pentru ca internetul este mai accesibil pentru cei din strainatate.
Daca n-ar aparea pe internet, nu stiu cati din ei s-ar abona, cred ca foarte, foarte putini. E mai complicat in zilele noastre sa expediezi o revista prin posta, costa mai mult si foarte multi oameni ar renunta.
Lecturile unui redactor - sef
- Ati inceput ucenicia in materie de reviste la Institutul de Istorie si Teorie Literara "G. Calinescu", la revista Institutului…
- Da, la Revista de istorie si teorie literara. Am lucrat acolo aproape doi ani. Era o revista de tip academic, editata de un institut de cercetari literare, care publica in primul rand studii, eseuri de teorie, de critica si istorie literara.
Dar acolo mai apareau si alte lucruri: fragmente de memorii, de jurnale, ale unor scriitori clasici sau moderni, anchete cu subiecte literare si altele. A fost un exercitiu foarte bun, chiar daca era o publicatie de un tip special, o publicatie academica si substantiala.
Aparea trimestrial, deci nu era tocmai o revista culturala implicata in actualitate. A fost util pentru mine in primul rand ca am invatat cum se "confectioneaza" un asemenea obiect si logica facerii unei reviste, care nu e o simpla adunare de texte, de articole puse la rand intr-o oarecare ordine.
Trebuie sa aiba o logica interioara, de care cititorul este uneori constient, alteori nu e constient, dar are oricum efecte asupra lui. Şi Dilema veche este o revista construita, nu e o simpla alaturare de rubrici, de texte, de pagini; incercam sa-i construim o anume logica interioara.
Am invatat insa foarte multe despre presa cand eram student si citeam la BCU ziare si reviste mai noi si mai vechi, romanesti si straine. Putea sa para o pierdere de timp - sa stai zile intregi sa citesti colectia ziarului Adevarul sau Adevarul literar si artistic din 1932, sa zicem. Ma duceam la biblioteca dimineata si cateodata nici nu-mi propuneam ceva anume, ma hotaram pe loc.
Adevarul literar si artistic, de pilda, cel vechi, a avut o perioada buna atunci si era exact ce trebuia sa fie la vremea aceea si in contextul acela un supliment cultural al unui ziar important. Era viu, era bine tiparit, avea si reproduceri in culori dupa lucrari grafice de buna calitate, ale unor mari artisti, ceea ce pentru noi e banal astazi, dar atunci nu era un lucru obisnuit.
Avea si cronici de toate felurile, era viu, era foarte divers. Multi autori importanti ai vremii au trecut si pe la ziarul Adevarul, si pe la Adevarul literar si artistic. De aceea spuneam ca se crease un sistem al presei care incerca sa adune un public cat mai numeros si diferit. Dar citeam, desigur, si altele. Atunci am invatat foarte multe, incercind sa inteleg ce au facut altii.
- In clipa asta nu mai avem o revista academica de acest tip… (aud ca revista Institutului are sanse sa reapara).
- Revistele academice au fost intr-o totala deriva dupa 1990, in primul rand din lipsa de fonduri, dar nu numai - de aceea spuneam ca sistemul inca nu s-a reconstruit. Nu avem reviste cum erau, de pilda, Viata romaneasca sau Revista Fundatiilor Regale. Viata romaneasca mai apare, dar cu mari dificultati, cu probleme de difuzare, nici nu stii cand apare si unde s-o gasesti.
In schimb, Viata romaneasca de atunci, care tinea tot de trustul Adevarul, aparea regulat, era bine difuzata, avea abonamente si, mai ales, era foarte facuta. Era o revista lunara, nu foarte implicata in actualitate, care publica si contributii ceva mai inalte, studii, eseuri, publica proza si poezie.
Avea si foarte bune articole de cultura stiintifica pe teme de medicina, biologie si altele, ceea ce in presa romaneasca de azi nu exista. Stam prost cu cultura stiintifica. Profesorul Solomon Marcus nu uita niciodata sa aminteasca in toate interventiile sale ca atunci cand vorbim de cultura nu trebuie sa uitam ca exista si o cultura stiintifica, foarte interesanta si importanta, mai ales ca exista nenumarate conexiuni intre biologie, filozofie, fizica, etica, matematica, medicina si altele.
In perioada interbelica, nu numai reviste precum Viata romaneasca sau Revista Fundatiilor Regale publicau articole pe teme de stiinta, dar si cotidienele aveau rubrici sau pagini dedicate stiintei. Astazi, in presa noastra, stiinta devine "interesanta" pentru presa doar daca printre descoperirile ei se gaseste cite un "ce" senzational, bun de stors audienta…
- De obicei, romanii se duc pentru alte tipuri de munci in Italia ori Spania, dar iata ca avem si oameni care au ajuns acolo pentru studii si chiar sa predea… Prin formatie sunteti italienist?
- Nu, am facut romana-franceza, dar multa lume ma considera italienist, cred ca e un fel de "legenda urbana"...
Am fost aproape patru ani lector la Universitatea "La Sapienza" din Roma si am tradus niste carti din italiana, de unde s-a crezut probabil ca as fi italienist. Lectoratul acesta (impreuna cu alte patru din Peninsula) face parte dintr-un acord cultural intre Romania si Italia.
Un `avocat" al Italiei
Ca sa lamurim problema, eu am invatat italiana cand eram in liceu, singur, de placere : atat cat am putut invata singur. Pare o limba usoara, accesibila pentru romani, ceea ce pana la un punct si este. Dar cand am ajuns acolo mi-am dat seama ca e un fenomen mai amplu si ceea ce inveti din manuale nu e suficient.
Am fost ceea ce se cheama "lector de limba si literatura romana". A fost interesant si ca activitate didactica, dar si pentru mediul cultural si universitar. Şi existential, la urma urmei. Nu se poate sa nu te marcheze o asemenea experienta, mai ales ca pentru mine era prima iesire in lume, la 33 de ani, in 1994.
Am devenit un fel de "avocat din oficiu" al Italiei de cate ori e nevoie. Traind acolo, am intrat in contact cu faptul cultural, intelectual, universitar de astazi. Cu totii avem mai mult sau mai putin cunostinte despre literatura clasica italiana sau despre pictura renascentista, dobandite din carti. Dar am descoperit lucruri foarte interesante din Italia de astazi in stiintele umane, in studiile literare, in istorie.
Exista carti de un foarte bun nivel, din pacate putin traduse, si autori de prima mana, deloc cunoscuti la noi. Asa devin eu "avocat din oficiu". Se traduc autori de mana a doua din franceza sau engleza americana; in schimb, carti foarte bune ale unor eseisti, sociologi ori istorici italieni contemporani nu se traduc pentru ca nu se stie despre ele.
E adevarat ca nici italienisti si traducatori foarte multi nu avem, studiul limbii italiene la universitate a trecut printr-o istorie complicata inainte de 1989. Dar dupa 1990 s-au format generatii de la care asteptam in viitor sa aiba o activitate mai bogata.
Dar banuiesc ca si Italia, la ora actuala, cunoaste foarte putin din cultura romana.
- Şi Italia, ca si alte tari. In Italia exista legendara Rosa del Conte, care a implinit de curand 100 de ani, care a scris despre Eminescu, a tradus din Eminescu, Blaga si altii.
Exista insa mai multi romanisti de exceptie acolo, foarte buni profesionisti. Bruno Mazzoni, la Pisa, este traducatorul lui Mircea Cartarescu; a tradus primul volum din "Orbitor", lucreaza deja la al doilea. Marco Cugno, care preda romana la Universitatea din Torino, a tradus mult, intre altele a publicat o foarte buna antologie de poezie moderna. Roberto Scagno, la Padova, a tradus jurnalele si memoriile lui Eliade. La Roma, Luisa Valmarin studiaza mai ales literatura veche.
Dar ei sunt generatia matura, din pacate se apropie de pensie. In urma lor au format cativa tineri, cum ar fi Angela Tarantino, fosta asistenta a Luisei Valmarin, acum profesoara la Florenta. S-a tradus insa destul de putin, si mai ales prin eforturile individuale ale acestor oameni, nu "institutionalizat", nu pentru ca vreo instanta din Romania ar fi promovat cultura romana acolo…
- Asa cum face Institutul Cultural Roman la ora asta…
- Acum Institutul Cultural Roman e viu, a initiat programe noi : inclusiv programe de finantare a traducerilor : care vor da roade in cativa ani. Dar eu vorbeam de aceasta generatie a oamenilor care au 60 de ani si au trait decenii complicate in relatia cu Romania. Ce s-a tradus s-a tradus mai mult prin initiativa lor personala si este in primul rand meritul lor.
Era si suspect sa te asociezi cu statul roman in vremea comunismului. Ce-ar fi fost de tradus "pe cai oficiale"? Cartile lui Ceausescu, eventual... In ansamblu insa, literatura romana contemporana e putin cunoscuta in Italia, mult mai putin decat cea maghiara, poloneza sau rusa.
- In clipa in care v-ati intors din Italia ati predat in continuare la Universitatea din Bucuresti. As vrea sa insistam asupra masterului de teoria si practica editarii pe care-l coordonati.
- Acum patru ani am infiintat acest master care se cheama `Teoria si practica editarii". Ideea mi-a venit dinspre realitate, nu dinspre lumea academica si dinspre continutul sau substanta studiilor care se fac la o facultate.
Master pentru editori
Cunoscand destul de bine lumea editoriala, in care am si lucrat o vreme, mi-am dat seama ca dupa '90 a explodat productia de carti, au aparut foarte multe edituri si ca e nevoie de editori profesionisti. E nevoie de redactori competenti, oameni care sa stie sa lucreze cu textele, sa faca o editie, chiar si una populara, nu neaparat o editie critica.
Şi atunci am infiintat acest master in care am facut o structura a cursurilor care sa acopere si necesitatea lucrului ca redactor sau editor propriu-zis, dar sa aiba si notiuni de marketing, de publicitate, de grafica si machetare, astfel incat studentii macar sa inteleaga si aceste aspecte ale activitatii editoriale, dincolo de lucrul propriu-zis cu textul.
Masterul functioneaza bine si cea mai mare bucurie a mea este ca absolventii din promotiile trecute si-au gasit destul de repede de lucru, fie in editarea de carte, fie la firme care fac site-uri si portaluri pe internet cu continut cultural, in presa sau la agentii de stiri online.
- Absolventii masterului invata si acest lucru?
- Exista si un curs despre sistemul mass-media. Invata sa lucreze cu diverse tipuri de texte, astfel incat ei se pot adapta la diverse activitati. Exista, de pilda, o absolventa care lucreaza la niste site-uri adresate femeilor, cu continutul aferent: si sfaturi practice, si articole despre moda ori despre cosmetice. A putut sa intre intr-o munca de acest gen chiar daca nu avea pregatire specifica.
Acum masterul e in perioada de trecere, ca tot sistemul universitar romanesc, la sistemul prevazut de Acordul de la Bologna, adica 3 ani de licenta plus 2 ani de master. Pana acum dura un an, de anul viitor va dura doi ani. Asa incat am introdus si o perioada de practica in edituri, in redactii si mai multe cursuri si ateliere despre componenta electronica a producerii si difuzarii de texte.
- Sunt sperante sa gasim pe tarabe, in viitorul apropiat, noi editii critice? Am o obsesie a editiilor scoase candva de Minerva...
- Şi eu am aceasta obsesie. Este problema grava a lumii editoriale romanesti. Practic, nu mai apar editii critice.
Prea putine editii critice
Chiar si cele care mai reusesc sa apara au fost rodul `incapatanarii" unor oameni: Nicolae Gheran a vrut sa duca la capat editia Rebreanu, George Gana munceste la editia Blaga, pentru ca este pasionat de Blaga, Mircea Anghelescu a editat autori de secolul XIX pentru ca il preocupa aceasta epoca s.a.m.d. Dar avem o problema de sistem.
Ministerul Culturii sau viitorul Centru National al Cartii, care aflu ca se inventeaza, ar trebui sa organizeze, separat de licitatia pentru subventionarea culturii scrise, un concurs la care se pot prezenta si editorii privati, pentru realizarea de editii critice. Macar pentru terminarea celor incepute si pentru care exista oameni, dar nu are nici cine sa-i plateasca, nici cine sa publice asemenea carti scumpe si nerentabile.
Editiile critice nu sunt carti de succes, nu-si acopera nici macar cheltuielile, dar ele sunt absolut necesare unei culturi. Ar trebui o schimbare de sistem, pentru ca initiativele izolate sunt foarte bune si admirabile, dar nu sunt suficiente.
Nici nu le putem pretinde editurilor private, care functioneaza pe baza comerciala, sa cheltuiasca bani cu asemenea carti pe care nu au siguranta ca le vor vinde intr-un tiraj suficient. Pe de alta parte, munca la o editie critica este enorma, dureaza ani intregi.
Cine poate plati decent un editor timp de cativa ani? Poate ca doar cele cateva mari edituri ar dispune eventual de niste fonduri care sa sustina asa ceva, dar nu pentru multa vreme.
- Ceea ce se petrece cu editiile sprijinite de Academie, aparute la Univers Enciclopedic - unele volume chiar tind sa fie editii critice…
- La unii scriitori, unde s-a gasit un editor care sa o ingrijeasca, editia este facuta dupa standarde critice. Altele sunt simple reproduceri dupa editii mai vechi, aparute in anii '60-'70. Sunt utile, e foarte bine ca apar, dar sunt multi scriitori care inca nu au editii critice.
Ca sa dau un exemplu maximal: Iorga a scris zeci de mii de pagini. Nu exista o editie Iorga si, la aceasta cantitate, cine o poate face? Desi, daca tot ne mandrim cu trecutul nostru cultural si cu `respectul fata de valorile neamului", ar trebui facuta o editie Iorga. Am dat un exemplu maximal; dar sunt autori care, din punct de vedere cantitativ, sunt mai usor `abordabili", toata opera le poate fi cuprinsa in 3-4-5 volume. Şi nici aceia nu sunt editati...
- Avem suficienti oameni tineri care sa aspire la o asemenea munca?
- Nu sunt suficienti oameni, ei trebuie formati. Generatia editorilor care au activat cu harnicie si succes in deceniile trecute a ajuns la varsta pensionarii. Eu sper sa iasa din acest masterat si cativa care sa mearga in aceasta directie.
Dar pentru asta e nevoie de cineva care sa-i indemne si sa le dea ceva de facut. Presupunand ca un tanar s-ar apuca de o editie critica, cine il plateste? E o munca grea si indelungata. Cine il asigura ca acea editie chiar va aparea in 2-3-4-5 ani? De aceea spuneam ca e nevoie de o gandire sistematica.
Daca o entitate a statului subventioneaza macar partial un program de editare critica intins pe 3-4 ani inainte, sunt convins ca dintre tinerii pasionati de istoria literara se vor gasi unii care se vor apuca de aceasta munca. Exista deja cativa care au competentele necesare, dar care sunt nevoiti sa-si castige existenta altfel, nu facand editii critice.
- Poate ca vor exista, intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat, si editii critice in format electronic…
- Canalul e mai putin important. Trebuie facuta editia, asta e marea problema. In momentul in care ai facut-o, poti s-o publici pe hartie, poti s-o publici pe CD, poti s-o pui pe internet.
Asta e partea cea mai `usoara". Sigur, ar fi bine sa existe si editii electronice, cum exista deja in lume. Exista, de pilda, numeroase editii ale Bibliei in format electronic, cu adnotari, cu studii, cu tot aparatul critic.
Biblioteci in format digital
Pentru specialisti, e un mod de lucru foarte avantajos in momentul in care ai la dispozitie in format electronic toata aceasta cantitate de informatie: in loc sa umbli in 20 de volume sau in biblioteci intregi, ai totul adunat la un loc si poti gasi mai usor ceea ce vrei.
Dar se mai poate face ceva. Macar editiile existente se pot transpune si in format electronic, mai ales ca ele au aparut acum 20-30-40 de ani sau mai de mult, sunt mai greu accesibile. Dar iarasi trebuie un program coerent si coordonat si cu bataie mai lunga.
Institutul de Memorie Culturala, de exemplu, face asemenea lucruri: a transpus in format digital mai multe lucrari de referinta din domeniul arheologiei, istoriei sau al istoriei literare, dar si o parte din colectia revistei `Teatrul" sau facsimilele unor manuscrise si carti vechi din Biblioteca Bathyaneum. Directorul institutului, Dan Matei, este un om foarte harnic si foarte competent.
- Nu vreau sa trecem peste ultima isprava numita Dilemateca. E un produs de succes, agreabil si bine construit, care a acoperit un gol pe piata revistelor din aceasta familie.
- Dilemateca a aparut cu intentia de a deveni exact ceea ce spuneam inainte, un fel de magazin cultural, o revista despre carti si lectura.
Aproape ca-mi vine sa ma feresc sa spun `revista de cultura": nu este o revista culturala asa cum sunt oamenii obisnuiti in general, ci incearca sa fie altceva : o revista pentru cei care citesc carti, tot felul de carti. Avem un grupaj de recenzii destul de consistent in care sunt prezentate si carti de fictiune, de stiinte umane, de arta, dar si romane politiste, si carti pentru copii, si carti de stiinta popularizata.
`Dilemateca", o revista accesibila
Nu e o `revista culturala" in sensul obisnuit, adica o revista scrisa intr-un limbaj greu de inteles pentru cititorul mediu. Cred ca s-a creat aceasta perceptie gresita in public: `Cultura e ceva numai pentru niste oameni foarte destepti, care vorbesc intre ei, dar noi nu-i intelegem".
Am sesizat si eu de multe ori reactii de acest gen. Am auzit oameni care spun chiar despre emisiunile culturale de la televizor: "Da, am incercat sa ma uit, dar acolo se vorbeste la un nivel prea inalt. Desi ma pasioneaza si as vrea sa aflu mai multe, nu inteleg". Noi incercam sa iesim din acest blocaj si sa facem o revista scrisa intr-un stil mai direct si mai accesibil.
De aceea facem recenzii la tot felul de carti, tocmai pentru ca ele fac parte din cultura; avem interviuri cu scriitori, avem anchete care incearca sa prezinte intr-un mod cat mai firesc figurile importante ale culturii si sa arate ca sunt oameni cu care putem comunica intr-un mod natural si avem ce afla de la ei.
Pentru asta am scos-o si intr-un format grafic de calitate mai buna decat a celorlalte reviste: pe hartie lucioasa, cu multe fotografii color. Miza revistei Dilemateca este sa incerce sa cucereasca un public caruia, pur si simplu, ii place sa citeasca : nu trebuie sa `ai doctoratul" ca sa citesti Dilemateca.
Din aceste motive, Dilemateca nici nu are concurenta pe acest segment.
- Am impresia ca Universul cartii nu mai apare…
- Şi Universul cartii avea, dupa parerea mea, acelasi defect. Era bine ca prezenta carti, noutati, dar era scrisa la un nivel cam inalt pentru cititorul mediu.
Noi ne-am inspirat din Lire, din Magazine litteraire sau din alte reviste de acest gen, fara sa avem pretentia ca atingem nivelul acela, desi poate ca la un moment dat o sa ajungem si acolo. Am vrut insa sa introducem pe piata romaneasca un al tip de revista despre carti si lectura, pentru a cuceri un public nou, diferit de cel al revistelor de cultura existente.
- Ati avut candva la Dilema suplimentul Vineri. Nu intentionati sa-l reluati, era foarte simpatic...
- Vineri era o mica `trasnaie" facuta intr-un grup de trei oameni care se intelegeau foarte bine. Era ceva foarte vioi, cu un aer usor postmodern, un pic ciudat, un pic avangardist, dar si cu o grafica putin retro.
Din pacate, cei care o faceam atunci, adica Liviu Papadima, Ion Manolescu si cu mine, plus graficianul Dan Stanciu, ne vedem acum de alte treburi si nu cred ca ne mai putem aduna. Nu cred ca ar avea rost sa o refacem. Atat cat a fost rolul ei, cred ca si l-a jucat onorabil in cei trei ani cat a aparut.
- Ţineti o rubrica dinamica, inteligenta si foarte necesara in Dilema veche - se cheama Europa dumitale. Care este feedback-ul din partea cititorilor? Demersurile de tipul acesta nu sunt inca suficiente pentru gravitatea momentului in care ne aflam…
- N-am vrut sa fie o rubrica despre integrarea europeana. Nici nu am competenta sa vorbesc despre tot ceea ce inseamna acest proces foarte complicat. Am vrut sa fie o serie de comentarii, uneori scrise destul de lejer, alteori mai tehnic, pentru ca subiectul imi impunea asta, despre cum vorbim despre integrarea europeana, ce stereotipii si prejudecati avem in legatura cu acest proces.
De aceea, subiectele sunt destul de risipite si de amestecate, dar cred ca predomina o componenta: discursul identitar.
`Noi, romanii" vs.`ei , europenii"
Tot acest proces de aderare, de integrare repune in discutie o veche tema: cine suntem/cum suntem? Cat de europeni/cat de romani suntem? Ne pierdem/nu ne pierdem traditiile? Pana unde ne modernizam si cu ce efecte? Am constatat, recitind articolele, ca a devenit o mica obsesie relatia dintre `noi, romanii" si `ei, europenii". Acum nici nu mai putem sa spunem `ei, europenii", pentru ca suntem deja in UE, macar formal.
Pe de alta parte, marturisesc ca m-am apucat sa scriu rubrica asta si dintr-o enervare personala provocata tocmai de felul in care se discuta acest subiect important, grav si serios: fie intr-un limbaj de lemn cu "implementare", "acquis" si alte cuvinte imposibil de inteles pentru cetateanul obisnuit, fie la modul senzational - a se vedea seria de stiri aparuta la un moment dat cu "cipuri la vaci", "n-avem voie sa taiem porcul", "n-avem voie sa facem tuica", "acum nu mai avem voie sa vindem telemea", "nu avem voie sa facem transhumanta"; iar pentru toate acestea explicatia era `asa ne cere UE".
Toate au fost niste gogosi exploatate senzationalist de presa sau, unele, cum a fost povestea cu telemeaua, provenite din enorme gafe ale autoritatilor.
Reguli UE,gresit traduse
Tot acest scandal cu telemeaua care nu mai poate fi vanduta decat in localitatea de bastina sau la 30 de km distanta provine dintr-o gafa de traducere a cuiva care a inteles prin local market `piata locala" in sensul localitatii. In limbajul din documentele europene, local market inseamna de fapt `piata nationala". Nu ai voie sa vinzi telemea in alta tara decat in anumite conditii, in schimb poti sa vinzi in Romania linistit.
Din aceasta gafa enorma a `explodat telemeaua" la inceputul lui 2007, asa cum in 1989 explodase mamaliga... Se vorbeste prost despre integrarea in Uniunea Europeana, de multe ori inadecvat, cu erori, astfel incat bietul cetatean, care tot spera de ani intregi ca Europa va ajunge si in curtea lui, nu mai intelege nimic sau i se pare ca Uniunea Europeana enorma ne tot obliga sa facem ceva.
Europa nu ne obliga sa facem nimic special, de fapt. Ne cere sa ne adaptam unor reguli si atata tot. Şi nu Europa a tras de noi, ci noi am vrut sa aderam la Uniunea Europeana. Aceste reguli, chiar daca uneori sunt complicate si excesive (caci Uniunea Europeana a dezvoltat o enorma birocratie), nu fac decat sa contribuie la un proces care oricum ar avea loc, acela de modernizare a Romaniei.
Cam asta am vrut eu sa spun cu acea rubrica. Uneori m-am amuzat, alteori m-am enervat.
- A iesit si o carte foarte buna, cu acelasi titlu. In orice caz, as contrazice un pic una din afirmatiile dvs. anterioare. Poate ca Europa ne obliga sa fim noi insine...
- Aparent ne contrazicem, dar de fapt aceasta este si ideea mea. Uniunea Europeana nu ne obliga sa fim altceva decat suntem. Dimpotriva. Cu fonduri europene, invatand regulile, procedurile si folosindu-le in favoarea noastra, putem si mai mult sa devenim noi insine. Sunt nu stiu cate programe ale Uniunii Europene care asta sustin, diversitatea : un cuvant magic in Europa.
Cand spui `diversitate" sau `diversitate culturala" se deschid multe usi in Europa, pentru ca una dintre valorile europene este respectarea diversitatii. Pe aceasta linie, chiar putem sa ne trezim la realitate si sa ne explicam mai bine cum suntem noi insine si de ce suntem asa si nu altfel.
Eventual sa dezvoltam si programe, proiecte, sa facem si afaceri din asta, sa evoluam si cultural: sa fim noi insine si sa capatam si fonduri pentru asta : nu-i rau deloc, ca `program"... In acest sens spuneam ca Europa nu ne obliga la nimic, ca nu ne obliga sa fim altcineva sau sa facem altceva decat ne propunem noi sa facem. Dar facem?
- Va multumesc si va doresc cat mai multe Dileme!
