Cu mult inainte ca stampele sa se bucure de succes Albrecht Durer a fost unul dintre pionierii genului, renumitul artist intelegand inca de timpuriu ca o gravura in lemn este relativ usor de facut (mai ales de un bun mestesugar), iar copiile costa putin si se pot vinde relativ ieftin (in comparatie cu un tablou). Cu un spirit comercial mai rar intalnit in cazul unui pictor si gravor, Durer a preferat sa nu astepte comenzile bogatilor vremii, oferind publicului larg o serie de gravuri popular, cu teme si motive pe gustul publicului, la preturi modice, folosindu-se cu inteligenta de o veritabila retea de promovare si vanzare in toata Europa. Sigur, nu a durat mult pana cand au aparut copiile si imitatiile (ceea ce l-a infuriat pe Durer), dar chiar si asa s-a bucurat de succes, si nu doar financiar. Dintre lucrarile lui James Mcneill Whistler cu siguranta sobrul portret al mamei sale este cea mai cunoscuta creatie – mai ales dupa ce a aparut in comedia in care celebrul Mr. Bean este confundat cu un specialist in istoria artei – insa titlul este ”Aranjament in gri si negru Nr. 1. Portretul mamei pictorului”. Thomas Carlyle avea sa pozeze mai tarziu pentru un alt portret intr-o postura similara, care va primi titlul ”Aranjament in gri si negru, Nr. 2”. S-a spus ca initial mama artistului ar fi trebuit sa fie pictata in picioare, din fata, dar cum nu putea sa stea prea multa vreme in aceasta pozitie a ales in cele din urma sa fie redata din profil, stand pe un scaun.
Cand vine vorba de Rembrandt probabil ca ”Rondul de noapte” este lucrarea la care se gandesc cei mai multi iubitori de arta, dar nu toti stiu ca si in acest caz este vorba mai curand de trecerea timpului si de o banala confuzie. Purtand initial un titlu anodin, prea putin inspirat – Compania Capitanului Frans Banning Cocq – lucrarea avea sa impresioneze de la bun inceput prin dinamism, detalii si forta expresiva, dar ceea ce publicul secolelor urmatoare nu avea cum sa stie era ca scena se petrecea ziua. In timp insa murdaria si degradarea fireasca a pigmentilor au intunecat neasteptat de mult nuantele, iar soldatii parea ca isi fac datoria pazind orasul noaptea, ceea ce nu se intampla in vremea lui Rembrandt. Dar este unul din acele cazuri in care numele nou s-a impus chiar daca este departe de intentia initiala a artistului.
Celebru pentru sumbra sa lucrare ”Tipatul” (exista patru versiuni ale compozitiei), Edvard Munch s-a luptat toata viata cu puternice depresii, a fost dependent de alcool si ajunsese chiar sa aiba halucinatii auditive si vizuale. Dar ajuns pe marginea prapastiei Munch a inteles ca are nevoie de ajutor si s-a internat la cerere intr-un sanatoriu, iar dupa recuperare a revenit in atelier, lucrand cu mai mult entuziasm si intr-o paleta plina de lumina, mult diferita de lucrarile mai vechi. Edgar Degas nu a fost doar un pictor si sculptor care a reusit sa schimbe perceptii si gusturi (primind criticile si provocand scandalurile de rigoare) ci si un spirit nesperat de deschis spre noile tehnologii ale veacului al XIX-lea, devenind spre sfarsitul acestuia un fanatic al fotografiei. Daca multi colegi de generatie erau revoltati de noul aparat care imortaliza realitatea intr-o maniera pe care o gaseau falsa, artificiala, moarta (dar si revoltator de ieftina in comparatie cu pictura sau grafica), Degas a fost de la bun inceput nu doar un sustinator al fotografiei ca arta, dar si un fotograf amator entuziast pana la manie. S-a intamplat cel putin o data ca invitatii sai sa fie fortati sa pozeze pentru diverse fotografii, Degas reusind sa fie insistent, pisalog si atat de enervant incat nu putini erau cei care evitau pe viitor sa il viziteze.
Daca astazi este unul dintre cele mai cunoscute tablouri din lume, Mona Lisa a fost pana prin veacul al XIX-lea una dintre creatiile lui Leonardo da Vinci mai curand ignorate de publicul larg. Nu era totusi de mirare, pentru ca pret de sute de ani opera nu a fost expusa in public, dar a avut un admirator ilustru: nimeni altul decat Napoleon. Acesta era pur si simplu fascinat de portret si l-a avut multa vreme chiar in dormitorul sau, la Palatul Tuileries, idee care i-ar ingrozi astazi pe curatorii Muzeului Luvru. Abia din 1804 pictura a fost expusa in celebrul muzeu, insa va mai dura ceva vreme pana cand sa fie reevaluata si practic redescoperita, urmarea fiind o frenezie a reproducerilor, parodiilor si comentariilor (savante sau nu) care l-ar fi amuzat cu siguranta pe Leonardo.
Pentru Pierre-Auguste Renoir Muzeul Luvru a fost de altfel locul unde si-a petrecut cele mai fericite ore, dupa cum isi amintea mai tarziu, si a inceput sa vina aici inca din copilarie. In perioada in care a lucrat la o manufactura de portelan (unde picta delicatele modele) Renoir venea aici de cate ori avea timp liber, si fie se plimba prin muzeu, admirand lucrarile vechilor maestri, fie (mai tarziu) facea copii dupa preferatele sale. A fost cea mai buna scoala pentru pictor, si a continuat sa vina aici pana aproape de ziua mortii, marturisind ca in niciun alt loc nu s-a simtit mai bine.
Chiar daca se povesteste ca Michelangelo ar fi pictat celebrele fresce din Capela Sixtina stand intins pe spate, intr-o pozitie inedita, este sigur ca a fost doar o poveste. Folosind schele foarte inalte si ucenici care ii pregateau materialele (inclusiv pigmentii) , capriciosul si dificilul pictor a lucrat mai multe ore pe zi, ani intregi, cu mainile ridicate deasupra capului. Chiar daca se considera mai presus de orice sculptor (si privea pictura, indiferent de tema, ca o arta inferioara), a reusit sa termine ceea ce pentru multi a fost si a ramas capodopera sa.
Dar pe langa Cezanne chiar si dificilul Michelangelo putea sa fie o companie placuta. Mereu nervos, cu totul sigur pe sine si adesea dispretuitor cand vedea lucrarile confratilor, lipsit de maniere, prost imbracat si mai mereu agresiv, chiar furios cand considera ca altii ii incalcau in vreun fel libertatea, Paul Cezanne avea sa fie acceptat in cele din urma doar datorita operei sale. Spre deosebire de alti pictori dificili Cezanne nu a jucat vreodata un rol, ci era chiar un rebel, un revoltat, un original atat in arta sa cat si in viata de zi cu zi. Si pe langa multele sale nelinisti suferea si de o puternica fobie legata de atingeri, fiind oripilat de ideea ca altcineva ar putea sa puna mana pe el (refuza sa stranga mana intinsa in semn de salut) si cu atat mai mult sa il imbratiseze. Aceasta era una dintre fobiile care ii starneau adevarate crize nervoase, si daca nu isi cerea mai tarziu scuze niciodata, totusi incerca, in felul sau morocanos, sa ii faca pe altii sa uite incidentul.
