George Ivascu, in rolul Galy Gay
Lucian Giurchescu a fost vreme de 20 de ani directorul Teatrului de Comedie, iar acum s-a intors ca sa monteze aici una din cele mai cunoscute piese ale lui Bertolt Brecht, „Galy Gay” (Un om egal un om). A mai montat-o in 1969, cu Mihai Paladescu si Mircea Albulescu in rolurile principale, al doilea aflandu-se in sala si de aceasta data.
Tot din 1969 dateaza si traducerea si adaptarea textului, numit atunci „Disparitia lui Galy Gay” operata de regizor impreuna cu Mihai Septilici. Nouatile sunt actorii – un George Ivascu foarte dedicat rolului, reusind sa acopere nu numai suprafata (intinsa, de altfel) a acestuia, ci si nuantele comice provenind din drama profunda traita de personaj.
Un om „mic” trecand printr-o intamplare care ii fura identitatea, punandu-l in fata deciziei de a-si apara sau nu numele – Ivascu intrupeaza excelent lasitatea atotstapanitoare, paralizanta, care il opreste pe Galy Gay sa lupte pentru propria-i identitate.
De multa forta da dovada in interpretarea rolului vaduvei Begbick, tanara actrita Delia Nartea, care nu numai joaca, ci si canta (mai bine ca restul trupei), dominand intregul grup de soldati aflat in scena. Muzica lui Nicu Alifantis, compusa pentru orchestra de alamuri foarte „asortata” cu campul de lupta, nu e la fel de reusita ca alte creatii cu care autorul a intrat de-a lungul timpului in scena. Cu bune si rele, spectacolul are un aer vetust, vag prafuit, ca un costum vechi, croit bine, de un croitor priceput, dar care nu mai stie cum arata o haina contemporana.
Tot actorii poarta pe umeri si la Teatrul National povara avalansei de clisee scenice revarsate in scena de un alt „fost”, acum revenit in Romania, Florin Fatulescu. Emigrat in 1987, la zece ani dupa absolvire, fara sa lase urme memorabile in istoria teatrala a epocii, Fatulescu pare „inghetat” in tiparele teatrului pe care a invatat sa-l faca atunci. Piesa lui Matei Visniec, „Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal”, presupune o intoarcere in timp la vremea spalarii pe creier staliniste operate in cadru organizat.
Cum sa faci pe nebunul pe scena
Cum actiunea se petrece intr-un spital de nebuni, in care un scriitor premiat de insusi Stalin este trimis sa-i „lumineze” pe nebuni familiarizandu-i cu invataturile „tatucului” de care par cu totii obsedati, regizorul foloseste prilejul pentru a „coregrafia artistic” miscarile de grup ale nebunilor. Rezulta multa agitatie in scena, un grup hidos de insi indobitociti, care „fac pe nebunii” in conformitate cu toate cliseele vehiculate vreodata despre aceasta nefericita tagma.
Nebunii se stramba, vorbesc tare, rad aiurea, cu exces de gesticulatie, au bruste iesiri din pepeni, de natura sa-i tulbure pe cei „sanatosi”. Conform acestei scheme, Claudiu Bleont (pe post de scriitor stalinist) ar fi trebuit sa primeasca si el un rol in grup.
Putinele scene reusite au loc intre directorul spitalului (Mircea Rusu) si asistenta Katia Ezova (Medeea Marinescu), ultima iesind din seria rolurilor de „frumusica” in care a fost multa vreme prizoniera, pentru a face un rol nuantat - fata modesta, ignoranta cu vagi aspiratii poetice, care isi proiecteaza dorintele erotice refulate asupra eroului pe nume Stalin, de care pare hipnotizata, ca intreg spitalul de altfel.
Te-ai putea intreba, pe buna dreptate, de ce tocmai acum doua piese cu acest subiect sunt puse in scena in deschiderea stagiunii bucurestene? Sa fie vreun semn? Mai degraba pura coincidenta, cea care face uneori ca la noi sa ajunga acelasi text pe mai multe scene deodata, fara ca el sa aiba neaparat vreo relevanta pentru cineva.
