Pentru Noah bunicul a fost mereu o prezenta linistitoare, ce parea sa stie totul, il iubea pur si simplu si era mereu acolo cand aveai nevoie de el. Mereu acolo, probabil ca asa l-ai fi putut descrie cel mai bine. Iar asa cum a realizat Noah, bunicul sau nu era tocmai un om obisnuit, si cei care ajungeau sa il cunoasca mai bine il apreciau mai ales pentru mintea sa. Parea ca stie totul, ca intelege mai bine decat ceilalti, ca gaseste usor acele solutii salvatoare in orice context. Pana intr-o zi…
Pe masura ce mintea altadata sclipitoare incepe sa se intunece, iar o afectiune imposibil de vindecat ameninta sa il transforme in scurta vreme pe bunic intr-o umbra palida a celui ce fusese, Noah intelege, chiar daca este inca doar un copil, ca bunicul nu va mai fi niciodata la fel. De parca ar muri doar pe jumatate, cea mai buna parte a sa plecand undeva departe, pentru a lasa in urma un trup macinat de neputintele batranetii, singur, uitat, stins. Noah vrea sa inteleaga ce se intampla in mintea bunicului sau si de ce boala, aparuta parca de niciunde, ii rapeste de la o zi la alta una dintre persoanele pe care le iubea cel mai mult. Iar in calatoria lui spre mintea ce se stinge Noah va incepe sa inteleaga, pe cat o poate face un nepot, cine era cu adevarat bunicul sau. Si pe masura ce incepe sa inteleaga cine este cel care pleaca, va putea sa accepte si sa isi ia la revedere.
Fredrik Backman, Si-n fiecare dimineata drumul spre casa e tot mai lung , editura Art, 2023