Semnul infinitului

In 1997, la cea de a 50-a aniversare a Festivalului de la Cannes, 27 dintre detinatorii trofeului suprem, rugati sa-l numeasca pe cel caruia i s-ar cuveni La Palme des Palme d’Or, s-au gandit la acelasi nume: Ingmar Bergman. Era, desigur, un omagiu, dar si recunoasterea uneia dintre nu putinele erori de care nici un mare festival nu este scutit. Imi amintesc ca cineastul adaugase mesajului sau de multumire inca un text, evocarea primei sale amintiri despre Cannes, din 1949: o dragoste fulgeratoare pentru o tanara cunoscuta intamplator.

`Astazi sunt un om batran : scria atunci - retras pe o mica insula, aruncata intr-o mare nelinistita. Realitatea pe care, prin jocurile mortii si ale vietii din filmele mele am ocolit-o multa vreme, m-a ajuns din urma, m-a cufundat in timiditate si in tacere. Numai dragostea mea pentru Maria Tereza a ramas aceeasi.` Nu stiu de ce, dar am inlocuit numele fetei si a iesit: `Numai dragostea mea pentru cinema a ramas aceeasi`. In ciuda nenumaratelor sale declaratii de despartire, a refuzului de a mai calca pe un alt platou decat cel al televiziunii.

Astazi, cand odata cu plecarea lui Ingmar Bergman, la 89 de ani, dispare un artist fundamental al secolului XX, in ale carui filme bantuie duhul lui Kierkegaard, Kafka, nu se poate sa nu ne gandim ca numai dragostea, oricat de chinuitoare a fost ea, i-a dat, in cele din urma, fie si nemarturisit, un raspuns obsesivei indoieli: `Merita, oare, sa-ti legi viata de cinematograf`? Merita, atata vreme cat arta poate fi o consolare pentru ceea ce induram in viata. Creatia lui Bergman (Noaptea saltimbancilor, A saptea pecete, Fragii salbatici, Izvorul fecioarei, Tacerea, Persona, Ora lupului, Fanny si Alexander, In prezenta unui clovn) conduce catre o astfel de idee. Mereu contrazis in aspiratia sa spre puritate de contactul cu lumea, creatie imperfecta, marcata de pacat, omul nu ramane in afara oricarei sperante tamaduitoare.

Universul marelui suedez este dominat de fiinte in aparenta fragile: femeile : paradoxal, mai puternice decat barbatii :, copiii care prin refugiul in imaginatie detin o forta latenta, artistii, fie ei sarlatani sau sfinti, nebunii. Atata timp cat Dumnezeu este mut (tacerea Celui de Sus bantuie cosmarurile protestantului Bergman), cat nu raspunde interogarilor despre viata si moarte, iar cunoasterea de sine este iluzorie, ele sunt fiintele alaturi de care pamantul mai poate fi acceptat ca un purgatoriu.

Moartea, cea care de atatea ori are chip cernit de femeie, in filmele lui Bergman, Moartea cu care cavalerul medieval, intors din Cruciada, joaca sah (A saptea pecete), este, in unul dintre ultimele sale filme, un gratios clovn imbracat in alb, cu vestmintele numai broderii de perle, cu chipul nins, marcat doar de un zbenghi negru pe frunte, ce aduce cu semnul infinitului. Al infinitului care isi pune pecetea si pe opera de arta.

Bergman, elogiat de New York Times

`In cei peste 40 de ani de cinema, Bergman a facut aproape 50 de filme, majoritatea pe doua teme principale : relatia dintre sexe si relatia dintre omenire si Dumnezeu`, scrie New York Times in editia sa electronica, intr-un amplu articol dedicat lui Ingmar Bergman. Suedezul nu a fost preocupat numai de cinema. Bergman a avut o cariera de succes si ca regizor de teatru, iar la un moment dat a fost chiar directorul Teatrului Regal din Stockholm. Pentru filmele sale a alcatuit un fel de `companie de repertoriu`, adunand un grup de actori care au aparut in majoritatea filmelor sale. Printre acestia: Max von Sydow, Gunnar Bjornstrand, Ingrid Thulin, Bibi Anderson, Erland Josephson si Liv Ullman.

De altfel, Bergman a trecut prin multe casnicii si a avut multe legaturi amoroase cu actritele din filmele sale. Cea mai cunoscuta ramane relatia cu Liv Ullman, cu care a si avut un copil. In filmele `poetului cu aparatul de filmat`, cum il numeste New York Times, apare deseori obsesia mortii. Regizorul insusi a recunoscut ca in tinerete era foarte speriat de moarte, dar odata cu trecerea timpului aceasta obsesie i-a trecut. `Acum cred ca este un aranjament foarte inteligent. E ca o lumina care se stinge. Nimic de care sa faci prea multa zarva`, declara el intr-un interviu. (R.B.)