Pornind de la dovezile arheologice care atesta existenta clara a crestinismului in zona Buzaului (mormintele crestine din castrul roman de la Pietroasele - sec. IV; matrita de turnat cruciulite - sec. IV-V - gasita la Izvorul Dulce; izvoarele scrise: poetul Commodian, istoricul bisericesc Filostorgius - 368 - 455), monahismul a patruns in tara noastra pe la sfarsitul secolului III si inceputul secolului IV prin Dobrogea. El venea aproape concomitent din patru zone geografice ale vastului imperiu roman de rasarit: Bizant, Capadochia (patria Sf. Vasile cel Mare si Sf. Mc. Sava inecat in raul Buzau, in 372), Siria si din „Tara Sfanta".
Potrivit pr. Gabriel Cocora, „semnalarea unor episcopi ortodocsi pe teritoriul tarii noastre inca din secolul al IV-lea dovedeste prezenta unor manastiri, pentru ca acestea sunt expresia fidela a Ortodoxiei care este monastica". Manastirile romanesti in general, desi erau construite in locuri retrase, prin munti si paduri, totusi nu au fost rupte de viata comunitatii, dezvoltand scolile.
Monahii, dornici de o mai inalta viata spirituala, au infiintat in Muntii Buzaului, cioplind in piatra mici locasuri, practicand isihasmul, o prima perioada de mare inflorire a lor situandu-se in secolele XII si XIII.
In cuprinsul Eparhiei Buzaului, de-a lungul vremii au existat peste 138 de asezari monahale, situatie ce nu se intalneste in nicio parte a tarii. Este adevarat ca teritoriul de jurisdictie al Episcopiei Buzaului nu a fost acelasi de la infiintarea ei, in 1500, si pana astazi. La inceput, el era constituit din judetele Buzau, Saac, Slam-Ramnic si Braila. Mai tarziu, la 1 ianuarie 1845, judetul Saac sau Sacueni este desfiintat si se imparte la Buzau si Prahova, iar dupa reforma administrativa din 1968, componenta teritoriala este alcatuita din judetele Buzau, Vrancea si Braila.
Manastiri din Episcopia Buzaului
Multe dintre asezarile monahale din Episcopia Buzaului, fiind inzestrate de ctitori cu putine mijloace materiale, au disparut de-a lungul timpului definitiv, altele au ramas pustii zeci de ani si au fost reinfiintate. Altele au fost transformate in manastiri de maici, cum s-a intamplat la Ratesti.
Secularizarea averilor manastiresti din 1863 a dus la desfiintarea celor mai multe dintre acestea, iar dupa aceea, fie din cauza unor fenomene naturale, fie din putinatatea vietuitorilor, au dus iarasi la desfiintare.
Astazi, in toata Episcopia Buzaului si a Vrancei exista urmatoarele manastiri: Ratesti, Ciolanu, Sihastru, Poiana Marului, Dalhauti, Rogoz, Varzaresti, Carnu, Lepsa, Berca, Valea Neagra, Trotusanu, Ciobanoaia, Bradu, Barbu si Odobesti.
Manastirea „Ciolanu". La 34 de kilometri departare de Buzau, in comuna Tisau, inconjurata de paduri seculare, isi duce existenta, din jurul anului 1570 (dupa opinia istoricului C.C. Giurescu), dar atestata documentar abia la 15 ianuarie 1600, o mare asezare monahala, Manastirea „Ciolanu".
La inceput, ea a fost o modesta ctitorie a lui Dumitru Ciolan de Buzau si a rudelor sale din familia Sorestilor din Vernestii Buzaului, care aspirau si ei la nobilul titlul de ctitori. Neinzestrata suficient cu resurse materiale pentru a sustine o viata de obste, descendentii ctitorilor, „Ghinea, nepotul lui Ciolan", si „Dragomir", fiul diaconului Stanislav si cu toate rudeniile lui", la 8 decembrie 1625, constatand ca ctitoria lor „a ramas slaba si saraca", inchina „manastirea de la Sf. Gheorghe" (asa cum apare ea trecuta in actul de inchinare) ca metoh la manastirea Dusicon Dusca din Rumelia.
Nemaiavand ce vinde si neprimind banii, depinzand acum direct de manastirea grecilor, „Banu", din Buzau, inchinata si ea la Dusca din Rumelia, manastirea de la Ciolanu ramane pustie cateva zeci de ani, pana la 12 februarie 1767, cand Alexandru Ghica Voievod da voie unor calugari de la Poiana Marului „sa aiba a locui in schitul Ciolanu" la care, „fiind pustiu, (...) nu se cunoaste semnele zidurilor dupanprejur". Sunt adusi aici 12 calugari sub staretia lui Teodosie. Constatand lipsurile cu care se confrunta monahii, domnitorul le daruieste anual imbracaminte, ceara, untdelemn si tamaie, patru pogoane de vie. Aici, rugaciunea s-a impletit apoi cu munca, monahii, practicand, in deceniul al treilea al secolului XIX-lea, diverse mestesuguri: pictura, sculptura, gravura. Exista si o scoala practica pentru pregatirea cantaretilor bisericesti de la sate.
Preocuparea carturareasca de aici se concretizeaza azi si in fondul de manuscrise: 45 romanesti, in chirilica, doua slavo-romane, trei grecesti si 24 cu psaltichie etc. Biblioteca are un fond de 1.530 de volume, printre ele figurand in trecut si „Tretraevanghelul" lui Coresi, azi la Biblioteca Academiei Romane, „Carte sau lumina", „Snagov", si multe tiparituri din secolul al XVIII-lea. Tot in biblioteca Manastirii „Ciolanu" se mai afla: 49 volume in limba greaca tiparite la Venetia, Atena si Londra si trei volume din renumita colectie Migne; patru volume in limba ebraica, 84 in franceza si 82 in limba germana, provenite din biblioteca protosinghelului Varlaam, in marea lor majoritate cu caracter omiletic, (predici bisericesti), meditatii, explicari de texte scripturistice.
Manastirea „Ciolanu" are in administrarea sa cinci biserici, raspandite unele la departare de la 2 la 7 km. Cea mai veche este situata in incinta si are hramul „Sf. Gheorghe", cu o inscriptie tarzie (1857) in care se consemneaza ca „fiind prea veche, nu s-a gasit nicio inscriptie (...), numai in traditie se zice ca
s-a zidit de «Doamna Neaga», sotia lui Mihnea Voda Turcitul - anul 1590" Cercetarile documentare insa au scos la iveala adevaratii ctitori: Dumitru Ciolan si rudele sale.
A doua biserica, de mari dimensiuni, construita in stil neoclasic, cu pridvor deschis, a fost terminata in 1828, fiind o ctitorie obsteasca. Celelalte trei biserici poarta hramurile: „Schimbarea la Fata" (construita la 1854 pe Dealul Cetatuia si resedinta de vara a regelui Carol I), „Izvorul Tamaduirii si Sfantul Pantelimon" (fostul schit Nifon, actual spital de boli nervoase) si biserica fostului cimitir al schitului Nifon de alta data (1860).
Monahii de la Ciolanu n-au fost indiferenti fata de marile acte nationale, ca lupta de aparare din timpul Razboiului pentru Independenta, contribuind cu lenjerie, zeci de metri de panza, linguri si 150 de lei (suma importanta la acea vreme), fiind trimisi si 16 calugari „in ambulanta pentru cautarea ranitilor". In primul razboi mondial, manastirea a fost jefuita de ocupanti si s-au arestat trei monahi, sub pretext ca ascund prizonieri evadati.
Fiind o manastire cu o inalta traditie monastica, in 1910 vin aici cativa monahi cu metanie la Muntele Athos. Astazi, Manastirea „Ciolanu" este o adevarata oaza de spiritualitate si pitoresc.
Manastirea „Ratesti". Situata la circa 27 kilometri de orasul Buzau, in comuna Berca, Manastirea Ratesti este semnalata documentar la 6 mai 1634, cand monahul Sofronie de Gomoesti dona „pentru pomeana si pentru sufletul meu 210 stanjeni de ocina la Gomoesti (...) ca sa fie pomeana la hramul Sf. Troita de la Ratesti".
Este ctitorie a familiei Bancescu, de la inceputul secolului al XVII-lea, la care s-a adaugat, prin dania de la 1787, si familia Scarlatestilor sau Hrisoscoleilor - fiind schit de monahi. O noua biserica de lemn s-a construit in prima domnie a lui Mihail Sutu, se arata in hrisovul domnitorului din 1784. Conform actului de danie al lui Scarlat Mateescu (Hrisoscoleu) din 1775, devenit proprietar pe terenul unde fusese ridicat schitul, la acea data fusesera deja aduse aici calugarite.
Episcopul Dionisie Romano, interesat de luminarea monahilor prin invatarea de carte, a infiintat aici in 1861, pe propria cheltuiala, o scoala pentru maicutele din schit si pentru fetele din comunele din apropiere. In 1912, aici functiona scoala de adulti, cursurile ei fiind frecventate de monahii si surorile din manastire, la care s-au adaugat cele care lucrau la atelierul de industrie casnica, infiintat in 1921. Aici era o veche traditie a tesutului de mohair, panza, matasuri, astfel incat la expozitia deschisa in orasul Buzau, in 1913, s-au obtinut 15 medalii. Succes deosebit au mai inregistrat maicile si la expozitia din Bucuresti, deschisa in 1925, iar in 1931 s-a incheiat cu un venit net de peste 80.000 de lei, dupa ce se achitase si postul de invatatoare, elevele urmand „cursuri complementare", la sfarsitul carora dadeau examen pentru obtinerea titlului de maestra. Tot aici, in 1922, mai exista si o scoala de cantari, condusa de maica Ambrozia Dumitrescu.
In secolul XVIII, Manastirea Ratesti a avut si un rol de reeducare a femeilor. Astfel, prin Regulamentul de organizare al manastirilor din 1838, se hotara ca in schiturile Ratesti din sud-Buzau si Ostrovul din sud-Arges sa se trimita „femeile surghiunite", adica cele condamnate la inchisoare. In acest scop, in 1851, Ministerul Cultelor a suportat cheltuielile necesare construirii localului, paza, imbracamintea, hrana, incalzitul, fiind sustinute de Logofetia treburilor bisericesti.
Biserica, cu hramul „Sfanta Treime", zidita in 1844, a fost pictata de renumitul zugrav Nicolae Teodorescu, cu nepotul sau, Gh. Tattarescu. Pictura a fost renovata in 1930, de pictorul N. Solescu, iar in 1983 de Octav Teodorescu.
Manastirea „Poiana Marului". Este situata in comuna Jitia, din judetul Vrancea, la o departare de 50 de kilometri de orasul Rm. Sarat. Manastirea cu hramul „Nasterea Maicii Domnului" este compusa din doua biserici si clopotnita. Biserica mica este construita din barne de stejar, cu peretii exteriori imbracati cu scandura, cu capac de sipca pe rosturi si turla in stil moldovenesc. Se pare ca, in interior, biserica a fost pictata pe panza care, cu timpul a disparut, biserica fiind multi ani inchisa.
Biserica mare construita si ea din barne de stejar, captusite cu scanduri, avand in lungime 21 metri, iar in latime, la sani, 12 metri si in rest 6,50 metri si cu un pridvor deschis, sustinut de sase stalpi simpli, uniti sus prin arca de semicirculare, prezinta o infatisare maiestuoasa atat prin inaltime, cat si prin cele cinci turle asezate: una pe altar, una mare pe naos, doua pe sani si alta pe pronaos, acoperite cu tabla. Lacasul de cult a fost ridicat in 1812 de episcopul Constandie de Buzau „cu staruinta staretului Teodosie al II-lea".
Initiativa si efortul infiintarii manastirii apartin marelui staret Vasile (1692-1767). Acesta era cunoscut si pretuit, in mod deosebit, pentru trairea vietii sihastresti si pentru invataturile sale. Astfel, ctitoria sa, cunoscuta la schit, era stravropighie, adica condusa de el fara niciun amestec al episcopilor de Buzau, numai mitropolitul Tarii Romanesti putand interveni, dar si el numai atunci cand s-ar fi ivit vreo abatere.
„Poiana Marului", fiind o asezare cu o ridicata viata duhovniceasca, a atras din timp atentia atat a domnitorilor de pe vremuri, cat si a anumitor ctitori de schituri, incat manastirea a constituit in timp „pompa cu oxigen sau plamanul care a pompat viata si activitatea multor schituri".
Numai in ultimii ani in judetul Buzau au fost infiintate cinci noi manastiri: Carnu (1991), Berca (1997-1998), Ciobanoaia (2001-2002), Bradu de la Tisau (2006) si Odobesti (2006).
Schiturile din judet
Muntii Buzaului impreuna cu zona subcarpatica respectiva, pe o lungime de peste 80 kilometri, au format una din cele mai vechi si mai originale vetre de sihastrie romaneasca. Cat au dainuit la Buzau calugarii misionari din Asia Mica si Dobrogea si cum s-au organizat aici intr-o vatra isihasta autohtona nu se stie cu exactitate. Este certa, insa, existenta unei profunde traditii si trairi isihaste in Muntii Buzaului inca din secolele XIII - XIV, de o vadita influenta sinaita si palmita. Aceasta vatra se intindea intre satele Nucu, comuna Bozioru si Alunis, comuna Colti, pe culmile stancoase numite Crucea Spatarului, Varful lui Martirie, Muntele si Varful Cicilia si Muntele lui Arsenie.
Sihastrii din intreaga zona subcarpartica se nevoiau in mici „schituri de piatra", mici pesteri rupestre sapate cu dalta in stanca, in care exista o mica biserica. In pestera din mijloc traiau, de obicei, sihastrul cel mai batran si mai sporit in viata duhovniceasca, care era totodata ieroschimonah (calugar cu functie de preot) si egumen (staret). Iar in jurul pesterii lui traiau, atat in pesteri, cat si in colibe de lemn, alti cativa calugari sihastri care erau ucenicii batranului. Ei duceau viata idioritmica (de sine), intr-o aspra asceza, care rivaliza cu cea din pustiul Egiptului. Timp de peste o saptamana calugarii nu se intalneau unii cu altii, fiecare tinand post si rugandu-se in chilia sa. De sarbatori se adunau impreuna la biserica din pestera, unde faceau „priveghere de toata noaptea", savarseau Liturghia, se impartaseau si inaltau rugaciuni.
Intre anii 1346-1371 s-a facut simtita in Tara Romaneasca influenta isihasmului atonit si sinait, generat de sfintii Grigore Palama si Grigore Sinaitul de la Manastirea Paroria cu ucenicii sai Dionisie si Teodosie, egumenii Manastirii Kilifareva din Muntii Balcani. Cuviosii Iosif Sihastru, Arsenie, Agaton si Dionisie Torcatorul sunt patru din cei mai mari pustnici si dascali cunoscuti ai vietii isihaste pe care
i-au avut sihastriile din Muntii Buzaului. Din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, o parte din sihastriile Buzaului renunta la viata ascetica de pestera si de pustie si se transforma in mici sihastrii cu viata de obste, care numarau prin traditie pana la 12 calugari.
Sihastria „Fundatura". Este o asezare sihastreasca, cu o veche traditie autohtona, situata in apropierea satului Nucu, comuna Bozioru, intre culmile muntoase cunoscute sub numele de Crucea Spatarului si Martirie. In secolele XIV - XVI, calugarii de aici traiau in desavarsita sihastrie, fiecare in mici pesteri de piatra sapate de ei in jurul Muntelui lui Martirie.
Pana la intemeierea unei biserici din piatra si la organizarea unei mici „chinovii", sihastrii aveau o biserica din lemn cu hramul „Schimbarea la Fata", unde se adunau si primeau Sfintele Taine. O parte dintre ei insa nu ieseau din pestera pana la moarte. Altii sapau pesteri la patru-cinci metri inaltime si acolo primeau pesmeti de la ucenici cu ajutorul unei franghii. Pentru coborat foloseau o scara din lemn pe care noaptea o trageau in pestera.
In prima jumatate a secolului XVII, inmultindu-se numarul sihastrilor, acestia si-au sapat biserica intr-o stanca izolata, purtand hramul „Schimbarea la Fata". La inceputul secolului XVII, Sihastria Fundatura era una dintre cele mai vechi si renumite asezari isihaste, sihastrii din pesteri ducand o viata ascetica foarte aspra. In secolul XIX se mai vedea la Schitul „Fundatura" „un mare trunchi de fag netezit putin, avand 12 scobituri pe margine, servind ca strachini, din care mancau calugarii la masa comuna". Pe la jumatatea secolului XVIII numarul sihastrilor din pesteri se imputineaza, iar in secolul XIX Sihastria „Fundatura" era deja pustie.
In traditia locala se spune ca Sihastria „Fundatura" a fost prin secolele XV-XVI sihastrie de calugarite si apoi de calugari. Aceasta o confirma, de altfel, si frecventa toponimelor de gen feminin din partea locului cu o vechime de peste 500 de ani.
Pestera lui Iosif. Este o bisericuta in piatra, care a avut un rol deosebit in dezvoltarea vietii inhaste din Muntii Buzaului, fiind situata pe Valea Bordeiului, aproape de satul Nucu, comuna Bozioru. Atat pestera, cat si biserica din interior au fost facute probabil in prima jumatate a secolului XV de un mare sihastru din partea locului, schimonahul Iosif.
Ferestrele bisericii in arc frant par sa dateze pestera in secolul XIII, dar prezenta pestelui ca simbol poleocrestin deasupra intrarii ne fac sa consideram ca ar putea fi din secolele IV sau V. Cuviosul Iosif a trait mai intai in Sihastria „Fundatura", iar la inceputul secolului XV s-a asezat in pestera care ii poarta numele, pe care o mareste si-i adauga doua ferestre. Aici a trait zeci de ani, ajungand mare dascal, povatuitor de suflete, fiind cunoscut pana departe si multi bolnavi venind la el.
Sihastria lui Agaton. In a doua jumatate a secolului XV, cuviosul Agaton s-a stabilit cu cativa ucenici pe culmea muntoasa Crucea Spatarului, cale de o jumatate de ceas de sihastria Fundatura. Aici si-a sapat cu mainile sale o mica biserica in stanca, cu hramul „Sf. Ioan Hrisoston". A mai ridicat o chilie, iar cei 12 ucenici si-au sapat si ei chilii in piatra in acelasi munte.
Sihastria aceasta a lui Agaton este printre primele cunoscute in Muntii Buzaului. Pe aici au trecut timp de trei secole peste o suta de sihastri. Vestea despre credinta ieroschimonahului Agaton ajunsese pana la domnul Neagoe Basarab, el insusi cunoscator al vietii isihaste din Tara Romaneasca. Acesta, impreuna cu episcopul Buzaului, a facut unele danii sihastriei, fapt pentru care au fost scrisi in pomelnicul bisericii, sapat in peretele altarului de ambele parti ale ferestrei de est. Ulterior, au fost adaugati si alti voievozi care au miluit pe calugarii de aici: Moise, Vlad, Vintila si sotia lui, Rada.
Sihastria „Alunisul". Situata in comuna Colti aceasta dainuieste de la sfarsitul secolului XIV. Sihastria era compusa din o mica biserica in stanca (muntele Martirie), in jurul careia au fost sapate mai multe pesteri, unele suprapuse, cu cate una si chiar doua incaperi. A luat numele „Alunis" din cauza codrului de alunis ce creste aici. La sfarsitul secolului XVI sihastria devine „chinovie", pentru ca avea peste 20 de calugari, fiind refacute o parte din pesteri. Intre 1692 - 1703, ieroschimonahul Antonie de la Alunis mareste obstea sa la peste 30 de sihastri. In secolul XIX, schitul devine metoc al Episcopiei Buzaului, iar biserica este extinsa si innoita de ieroschimonahul Antonie din Manastirea „Ciolanu".
Pestera lui Dionisie Torcatorul. Cuviosul Dionisie Schimonahul era unul dintre sihastrii cei mai renumiti de la Sihastria „Fundatura", care a trait aici in a doua jumatate a secolului al XIV-lea. I se spunea „torcatorul", pentru ca se ocupa cu torsul lanii din care isi castiga existenta. El si-a sapat pestera intr-o stanca greu accesibila, la patru metri deasupra pamantului si a trait in ea peste 30 de ani, rabdand frigul iernii, umezeala, foamea. Cuviosul Dionisie Sihastrul era foarte cunoscut in partea locului, pentru ca „izgonea duhurile necurate din oameni si cunostea cele viitoare". Hrana si-o castiga torcand lana pe care i-o aducea ucenicul de prin sate. O data pe saptamana, cobora din pestera si se impartasea la Sihastria „Fundatura". Locul unde isi sprijinea scara se cunoaste si astazi. Dupa moartea sa, chilia a fost locuita de calugari pana la jumatatea secolului XIX, cand ramane definitiv parasita.
In acelasi ansamblu isihart de la Nucu-Alunis, pe un pisc de piatra din fata Sihastriei lui Agaton, se afla doua posturi pustnicesti care dateaza din secolul XIV-XV. Prima se numeste „Pestera gaurita", fiind de fapt o mica biserica isihasta formata din doua incaperi, iar a doua este cunoscuta sub numele „Chilia din Fundul Pesterii".
Sihastria „Gavanele". In comuna Bozioru, aproape de Sihastria Fundatura, a luat fiinta la sfarsitul secolului al XVI-lea o mica sihastrie cu numele Gavanele, dupa numele muntelui si forma geografica a locului. Ea poarta hramul „Adormirea Maicii Domnului, Sf. Nicolae si Sf. Mucenic Elefterie" si a fost intemeiata de sihastrii de la Fundatura. Aici au trait timp de doua secole calugari si pustnici renumiti, iar in secolul XVII Schitul „Gavanele" este reinnoit de fratii Dimitrie si Costache Gica, pentru ca in secolul XIX sa ajunga metoc al Episcopiei Buzaului. Dupa desfiintarea sa, in vatra schitului ia nastere satul „Schitu" numit mai tarziu Gavanele, iar biserica devine „biserica de enorie".
Vatra sihastreasca din comunele Colti-Bozioru s-a extins in secolele XIV - XVI in comunele vecine Braesti, Chiliile, Gura Teghii, Odaile, Cozieni si numeroase altele, pe o intinsa arie subcarpatica, unde au trait generatii intregi de sihastri.
Pe langa acestea, pe parcursul secolelor XVI - XVIII in judetul Buzau au existat peste 64 de sihastrii care vin sa oglindeasca statornicia si credinta monahismului romanesc din aceste locuri.
Statul roman, prea putin interesat de conservarea monumentelor istorice
„Conservarea acestor monumente este diferita. Unele care au devenit biserici de mir s-au pastrat mai bine, altele, ramase schituri - precum cele din zona Nucu, Bozioru, Lopatari - sunt mai avansat degradate si chiar foarte degradate, cum ar fi Agatonul Vechi, din care au mai ramas doar cativa pereti. Nu exista fata de aceste monumente o grija deosebita din partea credinciosilor, pentru ca ele nu au fost preluate de comunitate.
In ceea ce priveste importanta lor, toate sunt foarte valoroase atat din punct de vedere istoric, cat si arhitectonic. Ele sunt marturii unice. Fiecare dintre aceste schituri sunt repere ale unei perioade indelungate; unele datand din secolul VI inainte de Christos, altele din perioada crestina sau din crestinismul timpuriu. De exemplu, la Pestera lui Iosif, deasupra intrarii exista semnul pestelui - simbol crestin din secolul IV-V. Altele pastreaza inca simboluri nedescifrate. Toate aceste date dau o valoare cu totul si cu totul deosebita, care trebuie sa fie in atentia statului roman, pentru ca reprezinta radacinile noastre ce ne-au fixat in istorie si ne fixeaza in continuare in istoria Europei", a declarat directorul Directiei pentru Cultura, Marius Constantinescu.
Bibliografie:
„Manastiri din Eparhia Buzaului, vetre de cultura si traire romaneasca", pr. Gabriel Cocora
„Episcopia Buzaului, o vatra de spiritualitate si simtire romaneasca", pr. Gabriel Cocora
„Vetre de sihastrie romaneasca", ier.Ioanichie Balan.
Cristian IONESCU
