Intersectia Calea Victoriei cu B-dul Elisabeta. Un punct de referinta bucurestean unde fiecare coltisor musteste de istorie. Cateva minute de mers pe jos sunt suficiente pentru a descoperi o serie de atractii interesante, precum: edificiul interbelic al Casei Capsa, Biserica Doamnei, finalizata in 1683 si numita astfel dupa sotia lui Serban Cantacuzino, sau Gradina Cismigiu, unde oamenii din vremea lui V. Alecsandri mergeau adesea sa-si petreaca timpul intr-un chip mai dulce. Pe altele abia daca si le mai amintesc batranii, iesind vremelnic in lumina din te miri ce carte de istorie, fotografie sau vedere postala.
Pare aproape de necrezut, pentru turistul sau pietonul grabit de astazi, ca pe locul unde se ridica impozanta cladire a Cercului Miliar, a existat pana in anul 1893 una dintre cele mai frumoase biserici ale Bucurestilor: Sarindar. Mai mult decat atat, era o manastire a carei importanta in epoca o putem compara, probabil, doar cu cea a complexului patriarhal de astazi. Manastirea Sarindar era ctitoria boierilor Cocorasti si fusese edificata in timpul lui Mihai Viteazul, care ii acordase si primele privilegii domnesti. Asezamantul a fost refacut “den temelie” de Matei Basarab, biserica fiind sfintita in anul 1652 de mitropolitul Macarie al Constantinopolului. Dupa aceasta data, manastirea a sporit considerabil prin danii domnesti sau facute de credinciosi.
Hrisoavele marturisesc ca pe parcursul secolelor XVIII-XIX, la Sarindar se savarseau de obicei cele mai fastuoase ceremonii bucurestene si tot aici veneau domnitorii sa participe la slujbele randuite peste an. Sosind in Bucuresti in anul 1830, se spune ca guvernatorul rus Kiseleff a fost condus impreuna cu intreg alaiul spre biserica Sariandar, unde a fost intampinat de un cor de 12 psalti condusi de Chiosea, un prieten drag al lui Anton Pann.
Pe langa acest rol, manastirea mai capatase apoi o semnificatie spirituala profunda, ce se datora in mare parte icoanei facatoare de minuni a “Maicii Domnului de la Sarindar”. Pretiosul odor a fost “trimis” la Constantinopol, iar conform altei opinii, a fost “furat” de un calugar grec dupa Secularizare si transportat in capitala Bisericii Rasaritene. Chiar si dupa acest moment de rascruce in care manastirea si-a mai pierdut din popularitate, la Sarindar au continuat sa vina multi napastuiti de soarta, indiferent de rang sau avere, in special pentru vindecarea problemelor psihice.
In plan fizic, biserica sufera de pe urma cutremurelor, motiv pentru care este refacuta de familia Ghica (devenind biserica lor), cu ajutorul altor boieri de pe podul Mogosoaiei, adaugandu-i-se si doua turnuri mari la intrare. In ciuda reparatiilor, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea zidurile lacasului au inceput sa se degradeze ireversibil si s-a readus in discutie problema restaurarii. De aceasta data arhitectii au considerat ca nu pot garanta o rezistenta prea mare a monumentului nici pentru deceniile urmatoare.
Astfel, in 1880 oficierea slujbelor la Sarindar a fost interzisa, iar la scurt timp biserica a fost definitiv abandonata. Demolarea din 1893 a venit ca o consecinta fireasca. Fosta manastire a Sarindarului, in care isi aflasera vesnica odihna Ghiculestii si multe neamuri de vita nobila, parasise la randu-i aceasta lume dupa un periplu de aproape patru secole.
Sursa foto: zf.ro
I. C.
