.jpg)
Le Chat Noir de Theophile Steinlen (1896)Chiar daca multi dintre cei care au cumparat la un moment dat o reproducere a unuia dintre cele mai cunoscute si de succes afise din toate timpurile nu stiu ca un anume Theophile Steinlen a fost autorul, creatia lui a ramas o emblema a freneziei, stralucirii si fascinatiei vietii boeme in Parisul veacului al XIX-lea.
Acel amestec de saracie, mizerie, alcool, petreceri, nume care au scris istorie in literatura, pictura si muzica, localuri si cartiere, pravalii unde entuziasti scoteaua la vanzare tablourile si desenele noilor artisti (destui disparand din memoria colectiva destul de repede), cabaret si absint, curente si idei care au influentat la randul lor generatiile urmatoare, totul intr-un tumult din care o buna parte se revarsa la celebrul (pe atunci) local Le Chat Noir.
Loc unde se intalneau destui boemi ai vremii, aureolat de legende, mituri si povestiri care se modificau de la un an la altul, avea totusi nevoie de o reclama pe masura. Steinlen, pictor si grafician important pentru Art Nouveau, avea sa gaseasca solutia magica. Si fara sa stie avea sa fie “parintele” uneia dintre cele mai indragite pisici din istoria artei.
Pisica jucandu-se de Henriette Ronner-Knip
Poate ca nu este un nume prea cunoscut astazi, dar Henriette Ronner-Knip (1821-1909) s-a bucurat de mult succes in timpul vietii datorita picturilor sale cu animale, mai ales cu pisici care dorm, se relaxeaza sau se joaca, foarte pe gustul cumparatorilor care isi doreau o lucrare potrivita unui interior sobru si respectabil, dar si un pret potrivit. Nascuta in Amsterdam si provenind dintr-o familie de artisti, Ronner-Knip a reusit sa ofere in maniera ei romantica, sentimentala, exact ceea ce isi doreau cumparatorii, mici scene domestice, amuzante, placute, nu lipsite de emotie fara a trece in melodrama sau chiar mai rau in kitsch. Iubea pisicile si erau o prezenta obisnuita in atelier, ceea ce ii permitea sa le studieze si sa le surprinda cu ochiul artistului, lasandu-le toata libertatea pentru ca si rezultatul final sa fie o reprezentare vie, fireasca, filtrata totusi prin ochiul romantic al vremii.
Una dintre cele mai cunoscute panze este aceasta “Pisica jucandu-se”, pictata undeva dupa 1860 (lucra mult, dar adesea nu isi data lucrarile sau le lasa deoparte pentru a reveni ulterior), cu un exemplar alb, un pui care se distreaza cu o piesa de domino, in vreme ce la o distanta periculoasa se gaseste un scrumierea cu un trabuc fumegand. Surprinsa in miscare, gata sa transforme masa intr-un haos, era o scena perfecta pentru gustul epocii.
Pisica dormind de Pierre-Auguste Renoir (1862)
Renoir a fost cu totul diferit de pictorii “damnati” ai generatiei sale, care adesea erau distrusi de viata boema si de
excese. Cu mult inainte de a deveni unul din marile nume ale impresionismului, Pierre-Auguste Renoir era cunoscut ca un pictor bonom, parca mereu zambitor, prolific si iubindu-si cu pasiune lucrarile, parca fara sa isi piarda vreo clipa increderea in sine. Maestrul de mai tarziu a avut de la bun inceput reperele esentiale: carnatia si cromatica aparte (influenta lui Rubens, spre exemplu, nu putea fi negata), multe portrete si destule nuduri, scene casnice, petreceri pline de lumina si veselie, profiluri si expresii dominate de bucurie, vitalitate, forta. Cunoscut mai curand ca portretist la apogeul carierei sale, Renoir nu evita nici micile scene de interior, pline de gratie, blandete si o tandrete expresiva fireasca pentru un artist care se simtea bine, relaxat si increzator mai ales in spatiul intim, familial, conjugat. Nici pisicile nu lipseau din panzele sale, fie dormind (ca in acest exemplu), fie adaugate unei naturi statice, si se simte ca Renoir incerca sa surprinda nu doar liniile anatomice, ci si culorile felinelor in tonuri calde si linistite. Doua pisici de Suzanne Valadon (1918)
Oare cat de mult a contat pentru posteritatea artistica faptul ca Suzanne Valadon a fost mama unui pictor cu un destin tragic, Maurice Utrillo, cel care a reusit sa vada, sa simta si sa picteze Montmartre mai bine decat oricine? O figura
fascinanta a boemei artistice pariziene, Suzanne Valadon a fost model, muza, sursa de inspiratie, a lasat un numar impresionant de peisaje, portrete, nuduri, naturi statice, in egala masura pastrandu-si gustul pentru petreceri si viata, reusind chiar mai tarziu in viata sa atraga si sa seduca nume in voga atunci (un bune exemplu fiind compozitorul avangardist Erik Satie). Vazuta mai tarziu un veritabil simbol al feminismului in arta, Valadon era atrasa si de scenele intime, casnice, in care adesea tandrele feline isi faceau aparitia in compozitii calme, in culori ce atrag si dau senzatia de liniste, de familiaritate. Pot fi vazute si aceste compozitii, precum cele doua pisici din aceasta panza, ca un protest sau un manifest al unei artiste care a trait, a cunoscut si a invatat mai mult decat multi alti colegi de generatie, fara ca totusi sa se bucure ulterior de succesul postum pe care l-ar fi meritat? Sau cuplul de animale, strans lipit si privind cu acea curiozitate distanta a pisicilor este doar o evocare a spatiului intim, atat de pretios? Uneori o pisica nu este decat o pisica. Chiar daca o compozitie similara, ca “Raminou”, are ceva nostim si caricatural in nuantele sale expresioniste. Pisica alba de Franz Marc (1911-1912)
Indragostit de animalele de tot felul si continuand astfel in maniera proprie o indelungata traditie, Franz Marc a pictat si
a desenat in tuse rapide caini de tot felul, cai surprinsi in plina miscare, si (bineinteles) un numar impresionant de pisici. Vedea in animale puritatea, inocenta, frumusetea simpla a naturii, in afara interventiei omului – desi adesea includea in compozitiile sale piese de mobilier, perne, paturi viu colorate – si pisicile au fost, judecand dupa numarul de lucrari, preferatele sale. Intr-una dintre cele mai cunoscute dintre compozitiile sale de gen artistul a ales o pisica alba ce doarme pe o perna galbena. Linistita, calma, sugerand pacea unui camin cald, intim, locul pe care probabil ca Marc si-l dorea mai mult ca orice, iar dincolo de linia simpla a desenului cadrul impresioneaza prin armonia cromatica, dar mai ales prin inspiratia de a construi un ansamblu de forme geometrice complementare. Simplitate ce ascunde foarte mult, la fel ca alte lucrari ce i-au purtat semnatura, iar piesele sale cu animale si mai ales cu pisici au fost apreciate nu doar de critica vremii, dar si de admiratorii artistului. Pisica si pasarea de Paul Klee (1928)
Un alt maestru deosebit de prolific si un inovator, care nu s-a ferit sa experimenteze si sa preia, ca intr-un joc profund personal, elemente si influente din expresionism si cubism, fara sa se fereasca de suprarealism si alte curente, Klee era un indragostit de forme si culori mai curand decat de reprezentarea clasica, in maniera academismului. Lucra mult, si se intampla adesea sa aiba in atelier mai multe lucrari, trecand de la un sevalet la altul pe masura ce ii venea o idee noua, completand, modificand, schimband uneori totul.
In linii aparent superficiale si culori ce trimit la expresionism, cu un element usor caricatural, pisica vazuta de Klee are un singur lucru in minte: pasarea. Tocmai de aceea a fost schitata superficial intre ochii ce domina ansamblul, astfel incat privitorul nu isi da seama daca pasarea devenita obsesie chiar zboara prin fata pisicii sau este doar in mintea animalului. Poate fi privita ca un minunat exemplu de arta naiva – de altfel Klee era atras de felul putin stangaci in care picteaza si deseneaza copiii, inspirandu-se uneori din creatiile celor mici – sau pur si simplu ca o metafora in stil Klee.
Poeta de Marc Chagall (1949-1950)
Puteau oare sa lipseasca pisicile din opera acestui maestru al modernismului, un imigrant care fugise din patria natala si avea sa cucereasca Parisul cu un stil aparte si o lume care se deosebea de tot ce intalnise aici, o mixtura de suprarealism, fantezie, fovism, cubism si simbolism, cu tuse si cromatica adesea violent expresioniste? Pastrand pentru toata viata spatiul de un realism magic in care traise pana cand a ales sa plece pentru totdeauna, lumea satului, scenele din viata taranilor de rand, personajele, traditiile si miturile comunitatii evreiesti care ii va fi mereu principala sursa de inspiratie, pentru Chagall nimic nu era imposibil. Oamenii sai plutesc, sunt colorati bizar, zboara, se metamorfozeaza, geometria devine elastica si absurda, casele se transforma, totul este viu, plin de esente parfumate si de reverii, si adesea in cadrele sale care au sedus, scandalizat si incantat apar si pisici.
Chiar daca abia schitate sau dimpotriva cu stranii trasaturi omenesti, ca intr-o bizara imagine a Parisului vazut de la fereastra artistului, panza din 1913. In mult mai tarzia pictura “La Poete” Chagall revine in lumea copilariei si adolescentei in modul aparent comic si absurd, silueta romantica a poetei prinse in visul creatiei fiind trecuta in plan secund de o mult mai mare felina zburatoare. Si albastra. Langa un soare rotund, incandescent, rosiatic.
Foto: wikipedia.org, wikiart.org, moma.org
