Babadagul lui Stasiuk isi contrazice titlul, fiindglobal in loc de local
Toate satele isi au Babadagul lor, marturisea Stasiuk intr-un interviu. Nu stiu ce este Babadagul. Aveam nevoie de un titlu care sa exprime totul si nimic. Am fost la Babadag de doua ori, de fiecare data cite cinci minute. Acolo fac popas autobuzele care merg in Delta, mentiona in treacat autorul.
Marturisirea lui Stasiuk, deconcertant de simpla, e poate cea mai curata descriere a acestui fals jurnal de calatorie prin cele mai neumblate locuri ale Europei de Est. Traseul polonezului a ocolit deliberat metropolele si rutele cartografiate in atlase si pliante turistice, indreptindu-se catre zonele cu grad maxim de banal, plictis si degradare. Traiectoria aleasa de Stasiuk nu e un moft nazarit dintr-un fals nonconformism care ia distanta de staiful centralitatii. E, mai degraba, o incursiune in zone a caror existenta nu intereseaza pe nimeni si care se hraneste tocmai din incapacitatea de a absorbi lustrul centralitatii. Optiunea lui Stasiuk nu e o afirmatie a superioritatii Estului, conservat de propria amnezie. Atlasul polonezului e ingreunat de melancolia pe care numai locurile care agonizeaza o pot secreta si colora cu instantanee inedite.
Sate pierdute din Ungaria, periferiile unor orase pipernicite din Ucraina, stupefianta Albanie intepenita intr-o angoasa perpetua, Chisinaul cu interlopii de imprumut, fantomatica Republica Gagauza si ireala Romanie, acestea sint statele care-si fac loc, alandala, pe harta lui Stasiuk: Caci, la urma urmelor, ce tari sint astea? Amintiri ale unor tari de demult, ramasite ale unor foste tari si proiecte ale unor potentiale tari, niste promisiuni ambigue si las ca v-aratam noi voua. Au in comun acelasi statut de zone paraginite dintr-o neatentie a destinului si aceleasi ambitii de a-si schimba, intr-un viitor mereu aminat, conditia de state-orfan.
Nepasarea, stagnarea si vietuirea pasiva in legende si istorii personale dau acestor locuri consistenta, separindu-le de virtejul simulacrelor in care se pierd metropolele Europei Centrale. Pretutindeni stau indivizi la coltul strazii, asteptind sa se intimple ceva, pretutindeni banchetele din trenuri au urme de gauri de tigari si oamenii isi trec pur si simplu timpul privind linistiti cum istoria apasa pe pedala acceleratiei. Sub aceasta descriere se poate recunoaste fiecare dintre locurile batute de Stasiuk, in sapte ani de calatorii. Toate sint spatii ale reconditionarii, locuri populate de indivizi hamesiti sa ia in posesie modele de viata croite dincolo de propriile granite si sa dezvolte tehnici de fentare a realului. Iar realul incepe cu vecinul de palier si se termina cu strainul care le tranziteaza teritoriul.
Ochiul scriitorului selecteaza din real crimpeie de un banal dezarmant, care se deschid, odata fixate, in stop-cadre de o frumusete pe care nimic
n-o anunta. Scriitorul le cauta pentru ca nu au seaman si refuza sa se lase intelese. Cu toate acestea, exista scene in care cotidianul vorbeste despre mentalul unei intregi natiuni. In gara din Sibiu, Stasiuk studiaza un tigan al carui unic rost pe lume pare sa fie acela de a asteapta: Pe cap purta o palarie neagra din pisla, in mina avea o coasa cu lama strinsa, iar pe umar un rucsac vechi. Era august, anotimpul secerisului, si nu e exclus sa-si fi cautat pur si simplu de lucru, dar nu putea sau nu voia sa-si gaseasca, asa ca isi petrecea cumva timpul si astepta sa treaca totul, sa se sfirseasca totul, pentru a se putea intoarce de unde venise.
Babadagul e numele sub care se deschide o Europa a absurdului, osificata asemeni unui muzeu in care sint depozitate de-a valma aceleasi busturi de fosti dictatori, aceleasi obiecte ale unei atit de necesare memorii si aceleasi nostalgii. Un neant locuit de o populatie care refuza sa se predea: tigancile cu tabachere din aur, locatarele palatelor din Soroca, contrabandistii de la fiecare granita sau taranii din Rasinari, care nu se deosebesc de stramosii lor decit prin drujbele de data recenta. Babadagul poate fi la fel de bine gasit intr-o gara prafuita din Suceava sau in inima Albaniei, unde Stasiuk localizeaza subconstientul Europei: Da, Albania este ID-ul european, este angoasa care bintuie noaptea Parisul adormit, Londra si Frankfurtul pe Main.
Ceea ce memoria autorului recupereaza la capatul calatoriilor e o parte de lume care se erodeaza pe masura ce-si incorporeaza noul venit din Vest, contrafacindu-l dupa masura propriilor dorinte si regrete.
