Ca entuziast participant la prima ediţie, am trăit bucuria şi speranţa că, în condiţiile libertăţii, schimburile culturale dintre patria mamă şi Republica Moldova vor cunoaşte previzibile dezvoltări. Constat astăzi, cu irepresibilă mâhnire, că vremea podurilor de flori a trecut iar Saloanele de la Bacău au rămas una dintre singurele forme de relaţie concretă dintre Chişinău şi România. Aşa stând lucrurile, cu atât mai mult sporeşte uimirea că importantele instituţii culturale româneşti se implică doar vag, acordând câte un premiu nesemnificativ valoric, ca şi cum ar îndeplini nu o datorie, ci doar o obligaţie de complezenţă. Prima ediţie, realizată în condiţiile redescoperirii istorice a unora de către ceilalţi, a fost un veritabil triumf. Gazdele băcăuane s-au comportat, prin reprezentanţii Muzeului de Artă, exemplar, publicul a fost numeros, interesat de arta fraţilor noştri. Umilul catalog de atunci, tras la xeroxs, a devenit document de arhivă sentimentală, ilizibil acum.
Nu s-a şters încă ambiţia colegilor muzeografi, dirijaţi cu pasiune de Geta Barbu sau de Ilie Boca, Anatol Rurarac sau Tudor Zbârnea, care se străduiesc să facă încă respiraţie gură la gură acestui Salon de Artă. Poate că pragurile de sensibilitate s-au mai tocit în timp, poate că s-a instalat o anumită rutină, poate că interesul a mai scăzut. Ar trebui, cred, revăzut proiectul şi programul Salonului, crescute recompensele, reevaluarea prestaţiei cu adevărat critice şi a asocierii unor manifestări culturale adiacente. De regulă, marile saloane internaţionale au invitaţi speciali de cea mai înaltă autoritate profesională, organizează colocvii tematice cu specialişti reputaţi.
O idee ar fi şi aceea de a lărgi aria participanţilor, cum am spus şi altădată, prin invitarea artiştilor de la Cernăuţi unde pulsează încă sânge artistic românesc. În plus, o mai mare obiectivitate critică în selecţia participanţilor şi operelor, detaşată de judecăţi valorice sentimentale sau interesate ar spori cu adevărat interesul pentru Salon. Deseori premiile s-au acordat printr-un calcul mai degrabă îngăduitor decât exigent, după formula noi îi premiem pe artiştii de la Chişinău, ei ne premiază pe noi.
Ar putea fi, după caz, şi situaţii când unele premii să nu fie acordate. Acum, prin rotaţie, aproape fiecare participant poate obţine un premiu deoarece nu i s-a acordat până acum unul. De regulă, pozitivi şi pragmatici, confraţii de la Chişinău nu se sfiesc să tragă spuza pe turta lor şi îşi completează anual palmaresul cu tot felul de premii. "Unde mai sunt diferenţele" Până la urmă trebuie înţeles că respectul unora faţă de ceilalţi trebuie convertit în reciprocă exigenţă, deoarece putem cădea în păcatul de a consacra glorii minore sau existente doar în imaginarul nostru. Lecţia onestităţii poate părea aspră, insuportabilă, dar este singura formă a consacrării valorilor autentice. Cu atât mai mult cu cât cei interesaţi au putut remarca haosul creat în arta lumii prin inevitabila globalizare politică şi, iată, culturală. Unde mai sunt diferenţele?, vom clama în pustiu. Mai este arta expresia personalităţii, amprentei individuale sau decretăm, cum se întâmplă, că arta invizibilă va fi arta viitorului? Altfel spus, nimicul va fi prezentat ca un cosmos absent, noi locuind artistic doar pe pereţii mânjiţi cu spray-iurile unor revoluţii ratate. Arta este, cum ştim, o expresie a libertăţii, dar în numele ei se pot naşte monştri. Ar fi bine ca în prea mioriticul nostru spaţiu să ne păstrăm identitatea şi să pledăm pentru o cultură a diferenţelor. "Înapoi la pictură!" Saloanele noastre, numite ale Moldovei, pot fi de pretutindeni.
Aceeaşi gestică furibundă, acelaşi verbiaj steril, pasă-mi-te cu virtuţi decorative, despovărate zică-se de mesaj sensibil, de particulară zbatere a eului. O simplă încurcătură în montarea etichetelor pe lucrări ar crea desigur disconfortul ca unii să fie confundaţi cu ceilalţi, într-o confuzie generală. Exagerarea de mai înainte, pe care mi-o asum, nu are rostul de a descuraja , ci doar să atragă atenţia. A fi serioşi, a respinge un mimetism păgubos, nu cred că va dăuna grav sănătăţii noastre artistice şi intelectuale. Înapoi la pictură!, iată un îndemn şi o povaţă. Nu ezitaţi să pictaţi pentru cei mulţi şi veţi fi recompensaţi de ei pentru mult timp. Aşa gândea G. Călinescu şi cred că gândea bine. Pericolul apariţiei şi prosperării imposturii ne pândeşte perfid pe fiecare şi este bine, cred, să nu risipim şi bruma de încredere a publicului, atâta cât a mai rămas. Previn cititorii că însemnările de faţă nu ignoră şi partea plină a paharului, dar ce ne facem cu jumătatea goală.? Chiar dacă probabil voi fi şters de pe listele invitaţilor la Saloanele Moldovei, mă resemnez cu bucuria, măruntă astăzi, că am rostit câteva începuturi de adevăr. Marele adevăr stă în puterea lui Dumnezeu şi a publicului care, doar ei, pot să ne judece… Valentin CIUCĂ
