In noaptea de 10 mai 1933 mii de carti deveneau cenusa, un moment dureros
alaturi de altele de acelasi fel in istorie. In prima parte a romanului
"Don Quijote" exista o scena in care doua personaje ard o mare parte din
cartile care l-au transformat pe ruinatul nobil in Cavalerul Tristei
Figuri, intr-un rug improvizat, unde ajung ceasloavele invechite si rupte,
ca intr-un ritual de purificare. Comentariile pretorului exprima dispretul
pentru cartile de acest fel, considerandu-le o prostie atunci cand erau
luate in serios si o pierdere de vreme, cand erau citite in locul altora,
mult mai folositoare.
In "451 Fahrenheit", capodopera lui Ray Bradbury, cartile din intreaga
lume sunt cautate si arse de echipe speciale de pompieri, care nu mai
sting flacarile, ci le aprind pentru a distruge memoria umanitatii.
Bradbury avea sa declare mai tarziu ca scrisese cartea inspirat de arderea
cartilor de catre nazisti, 451 de grade Fahrenheit fiind temperatura la
care arde hartia.
In "1984", utopia infricosatoare a lui George Orwell, nu doar cartile sunt
distruse, ci orice sursa de informare, iar trecutul este rescris la
nesfarsit, dupa cum dicteaza puterea necorporala, dar omniprezenta.
In mai multe dintre cartile lui Paul Goma tema arderii cartilor de catre
regimul comunist este prezenta. In "Sabina" viitorul scriitor incearca in
perioada in care era elev sa salveze de la ardere "fondul Blaga", crezand
ca sunt cartile filosofului (erau de fapt cele ale unui negustor cu numele
Blaga). Sunt doar cateva exemple din lunga istorie a arderii cartilor,
care incepe din antichitate si continua si astazi, volumele ajungand in
flacari din motive diverse - sociale, religioase, politice - si fiind
distruse pentru totdeauna.
Dar poate cel mai cunoscut si cel mai mediatizat eveniment din aceasta
istorie dureroasa este celebra campanie organizata de regimul nazist, de
excludere si distrugere a cartilor considerate "decadente".
La putin timp dupa cucerirea puterii si dupa o propaganda inversunata in
aceasta directie, pe 10 mai 1933, in cadrul unei manifestatii studentesti,
la Berlin sunt arse peste 20.000 de volume, considerate reprezentative
pentru "decadenta" anumitor autori, evrei sau cunoscuti pentru pozitia lor
anti-nazista. Chiar daca poetul Heinrich Heine avertizase in trecut ca
dupa arderea cartilor urmeaza cea a oamenilor, in acea zi volumele sunt
arse simbolic pe ruguri, cu o seriozitate ritualica. Cu toate eforturile
planul nu a fost un succes perfect. O buna parte din ruguri nu au putut fi
aprinse din cauza vremii nefavorabile, asa ca incendierile din alte orase,
care ar fi trebuit sa aiba loc simultan, sunt amanate pentru zilele
urmatoare.
In noaptea de 10 mai, in timp ce miile de volume se transformau in cenusa,
studentii au marsaluit la lumina flacarilor, cerand eliminarea
"elementelor si spiritului evreiesc" din cultura germana. Se canta si se
striga diverse lozinci ale vremii, iar in 34 de centre universitare
germane proiectul se dovedeste un succes. O a doua incendiere masiva,
desfasurata pe 21 iunie, nu mai are acelasi impact de public, era deja
ceva "obisnuit". O buna parte dintre scriitorii vizati alesesera deja
exilul, altii o vor face dupa aceea.
Inca de a doua zi, cand initiativa devine stire transmisa de principalele
agentii, intreaga lume explodeaza, chiar daca nu putine sunt vocile care
aproba ideea si cer transpunerea ei in alte tari.
Pe lista autorilor ale caror carti au fost arse se numarau : Bertolt
Brecht, Max Brod, John Dos Passos, Theodore Dreiser, Friedrich Engels,
Sigmund Freud, Ernest Hemingway, Erich Kastner, Paul Klee, Vladimir Lenin,
Jack London, Heinrich Mann, Thomas Mann, Karl Marx, Erich Maria Remarque,
H G Wells, Stefan Zweig si multi altii.
Aceasta forma de cenzura nu era in nici un caz ceva nou si nici nu avea sa
fie ultimul exemplu. Cea mai simpla forma de control a ideilor este
distrugerea suportului acestora, iar aceasta sacrificare a cartilor
dateaza din cele mai vechi timpuri si pare ca va continua.
9 Mai 2006
