Astfel, criticul il asociaza pe autorul nostru lui Anton Holban, fapt desigur mai mult decat onorant. Ca si prozatorul din perioada interbelica, Tudor Lavric este atras de o literatura a observatiei subtile, poetice, in asa fel incat interiorul si exteriorul ajung sa se contopeasca intr-o proza a introspectiei, element absolut necesar pentru limpezirea sufletului celui care povesteste. Necasatoritii este un asemenea roman care in egala masura - si poate era mai cinstit asa - putea fi un jurnal. Autorul nu este foarte preocupat de felul in care progreseaza naratiunea sa. Din aceasta cauza, cartea nici nu are o structura epica precisa.
Succesiune de tablouri, romanul pune accent pe boema vietii unui personaj care, in ciuda meseriei sale de jurnalist, nu prea e fascinat de ceea ce s-ar putea numi dinamica social-politica a realitatii. Dimpotriva, fire detasata si sperioasa, el are o inclinatie evidenta spre tot ceea ce este intim, ferit de publicitate, spre raporturile ambigui dintre barbat si femeie. Atractia oralitatii il dezavantajeaza pe autor deoarece o proza de o asemenea factura orientata spre observatii delicate si notatii rafinate are nevoie de o precizie rece a termenilor, si nu de argotisme stridente. Forfota personajelor place, dar poate ar fi fost indicat ca doua-trei personaje sa capete pregnanta ca in jurul lor sa se construiasca romanul. Necasatoritii este cartea unei boeme fara agresivitate, duioasa si trista, ca o calatorie cu un tren in care nu se trage semnalul de alarma si nici nu se urca derbedei.Un articol de Dan Stanca
