Actrita Magda Stief nu-si poate folosilimbajul corporal de-a lungul piesei Spectacolul Ce zile frumoase, de Samuel Beckett, a fost interpretat la Teatrul National din Bucuresti duminica si luni de o trupa a Kleines Theater Kummerspiele Landshut. Piesa, care dureaza aproape doua ore, cu pauza, este un adevarat tur de forta pentru actrita Magda Stief (Winnie) si, intr-o anumita masura, si pentru public: calitatile spectacolului, reale si insemnate, nu vin din acele zone care sa tina spectatorul in priza. Montarea, ce ii apartine lui Sven Grunert, se vrea o parabola a conditiei umane, fragila, condamnata la singuratate si adesea la neputinta in fata experientelor-limita. Actrita Magda Stief monologheaza pe parcursul intregii piese fara sa dea semne de oboseala, cu o dictie fara cusur si dovedind ca stapineste o versatilitate a mimicii pe masura. De fapt, aceste doua calitati ale actritei tin tot spectacolul in spate. Ingropata in pamint pina la piept in prima parte a piesei si pina la barbie in cea de a doua, intrerupta din cind in cind de bolboroseala timpa a sotului sau, care, departe de societate si de civilizatie, a uitat sa mai vorbeasca, protagonista se bucura de fiecare moment de libertate care i-a mai ramas. Astazi, Willy, sotul ei (Robert Spitz), a fost capabil sa mormaie un Da, pe jumatate inconstient? Un motiv foarte bun sa ii multumeasca providentei pentru dar. Ritualurile igienice si cosmetice zilnice sint si ele niste motive suficiente pentru a se bucura de viata. Mai mult liric decit dramatic, tot acest monolog are o forta de ancorare in concret foarte slaba si s-ar putea ca spectatorul sa nu fie atit de dispus sa treaca dincolo de primul nivel semantic, plonjind in filosofia stoica pe care o sustine cu ardoare personajul.
Mistica, absurda, eroina propune o arta de a trai - aptitudinea de a rezista si de a te bucura in orice situatie -, insa solutia ei are o transcendenta care ingheata si sterilizeaza, ceea ce se reflecta in numarul celor care au parasit sala in plin spectacol. Ajunsa la cote foarte inalte, efuziunea lirica a personajului care da lectii despre viata devine atit de impersonala incit efectul obtinut este unul pervers: nu poate convinge pe nimeni, probabil, un discurs atit de inuman. Cu atit mai pretioase sint, intr-un astfel de rol, virtutile actoricesti ale Magdei Stief: ea reuseste sa isi captuseasca discursul interminabil, in care marii poeti si filosofi ai lumii au locul lor de cinste, cu priviri, zimbete, lacrimi si grimase in care cei din sala se pot regasi, impartasind aceeasi gama de afecte.
