 | In anii '70, perioada considerata de critici ca una de renastere a industriei cinematografice americane, putini regizori se bucurau de o popularitate comparabila cu Robert Altman, ale carui creatii lovisera chiar in fundatia conventiilor genului. Altman a reusit sa satirizeze si in egala masura sa revitalizeze teme si genuri considerate moarte, precum western-ul, musicalul, drama, reusind sa lupte de unul singur cu stereotipiile care pusesera stapanire pe industrie si care ofereau practic pelicule slabe, identice, pe banda rulanta. |
Cunoscut pentru introducerea si perfectionare tehnicii dialogului improvizat direct pe platou, sau adesea modificat la montaj, Altman a fost si un maestru modern al tehnicilor camerei de filmat. De-a lungul unei cariere marcate de pelicule de valori variabile, s-a impus ca o figura centrala a cinematografiei contemporane, responsabil in buna parte pentru redefinirea artei cinematografice americane.
Nascut pe 20 februarie 1925 in Kansas City, a urmat cursurile unor scoli iezuite inainte de a se inrola in armata la varsta de 18 ani. Lupta ca pilot in timpul celui de al doilea razboi mondial si este lasat la vatra in 1947.
Se inscrie la Facultarea de Inginerie a Universitatii din Missouri, iar ulterior va inventa
un ... aparat de tatuat folosit pentru identificarea cainilor.
A intrat in industria filmului mai mult din joaca, dupa ce a scris impreuna cu Richard Fleischer un scenariu, care avea sa fie cumparat de RKO si a devenit filmul din 1948 The Bodyguard. Succesul rapid l-a incurajat pe Altman sa incerce sa devina scenarist, fara insa prea mare succes. Dupa o calatorie pe Coasta de Vest, revine in Kansas City, unde accepta sa fie regizor, cameraman, scenarist si editor de film pentru Calvin Company, specializarea sa fiind "filmele industriale".
Dupa mai bine de 60 de pelicule de gen si documentare, care s-au dovedit in pofida temerilor o formidabila scoala de film, Altman reuseste sa stranga 60.000 de dolari, in 1955, datorita sprijinului oamenilor de afaceri locali. Va folosi intreaga suma pentru primul sau film, The Delinquents, terminat doi ani mai tarziu si cumparat de United Artists pentru 150.000. Era totusi o compozitie care demonstra ca regizorul mai avea multe de invatat, dar avea si elementele care vor juca un rol esential in viitoarele sale compozitii, mai ales dialogul natural si direct.
 | In 1957 este coproducator al documentarului The James Dean Story, lansat pe marile ecrane pentru a profita de valva starnita de moartea tragica a actorului, care se transformase postum intr-un idol. Chiar daca a fost un esec financiar, l-a adus pe Altman in atentia lui Alfred Hitchcock, iar cineastul l-a angajat pe tanarul regizor pentru seria CBS. Dupa doar doua episoade insa, Altman a fost concediat, dar a reusit sa se angajeze ca regizor pentru mai multe seriale de televiziune, intre care Bonanza si Combat. |
Televiziunea i-a oferit lui Altman sansa de a experimenta diverse tehnici narative, precum si sa perfectioneze in special tehnica de "overlapping" a dialogurilor, invatand sa lucreze rapid si eficient cu un buget redus. Desi intra adesea in conflict cu producatorii, fiind de cateva ori concediat pentru ca refuza sa respecte termenele si conditiile puse, reuseste sa strecoare in productiile sale numeroase aluzii politice si anti-razboi.
Chiar daca avea un temperament dificil, nu a dus lipsa de oferte intr-o industrie care avea o nevoie disperata de regizori talentati. Isi infiinteaza si propria casa de productie, Lions Gate Films, dar din cauza pasiunii pentru jocurile de noroc si datoriilor o duce aproape de faliment. Realizeaza proiecte cu buget redus, prelucreaza proiectele altor companii si isi consolideaza reputatia de rebel al industriei.
Urmatorul sau film este That Cold Day in the Park, din 1969, un dezastru de critica si box-office. Pentru urmatorul proiect se gandeste sa adapteze un roman corean practic necunoscut, o satira a vietii in cadrul armatei, idee refuzata de nenumarati alti regizori. Altman a reusit sa intre rapid in conflict cu actorii Elliott Gould si Donald Sutherland, care au cerut concedierea cineastului pentru stilul de a lucra. Numai ca filmul va purta un titlu emblematic pentru anii '70, MASH, care va da nastere celebrului serial de televiziune cu acelasi titlu. M.A.S.H. a castigat Palm d'Or la Festivalul de Film de la Cannes si sase nominalizari la Oscar, devenind instantaneu un clasic.
Considerat in unanimitate un maestru al artei regizorale, Altman a primit mai multe oferte de a regiza filme importante, cu bugete impresionante, dar a ales sa realizeze un ambitios film experimental si suprarealist in studiourile sale. Aparut in 1970, ambitiosul proiect s-a dovedit un esec, desi Altman il va considera mereu una dintre cele mai bune productii din viata sa.
Revine in 1971 cu Western McCabe and Mrs. Miller, dar a fost un semi-esec ce demonstra ca in pofida aprecierilor entuziaste ale criticii, Robert Altman nu era un regizor care sa aiba succes comercial. In anii '70 doar regizori precum Martin Scorsese, Francis Ford Coppola sau Woody Allen au reusit sa realizeze productii de asemenea nivel. Altman reusea sa creeze adevarate capodopere, profund originale, totusi publicul vroia ceva mai usor si evita filmele cineastului. Exemplul cel mai bun al acestei serii de esecuri a fost California Split, care in pofida valorii artistice a ajuns sa fie difuzat la televiziune la mai putin de doi ani dupa lansarea in cinematografe.
Robert Altman a reusit in 1975 sa termine o alta capodopera, Nashville, cel mai bun dintre filmele sale de pana atunci, recompensat cu cinci nominalizari la Oscar si aprecierea criticilor din intreaga lume. O meditatie complicata si trista asupra lumii politice si impletirii cu industria spectacolului; a reusit nu doar sa il readuca pe Altman in atentia publicului, dar si sa foloseasca noul sistem de sunet al studiourilor Lion's Gate, ceea ce i-a permis regizorului sa ofere un sunet mai clar, pe mai multe canale.
Lansat in 1976, cand America se pregatea sa sarbatoreasca doua secole de la Independenta, a fost un film foarte apreciat. Ulterior a fost remontat pentru piata germana de catre producatorul Dino de Laurentiis, castigand Marele Premiu la Festivalul de Film de la Berlin. Numai ca Altman, in stilul sau, a refuzat premiul, sustinand ca Dino de Laurentiis i-a distrus prin montaj filmul.
Conflictul cu influentul Dino de Laurentiis l-a obligat pe Altman sa renunte la unele dintre proiectele sale, intre care ecranizarea cartii lui Kurt Vonnegut, Breakfast of Champions. Asa ca a terminat in 1977 drama 3 Women, urmata un an mai tarziu de A Wedding, o comedie neagra deosebit de complexa, cu numeroase personaje. Nici de aceasta data publicul nu a fost prea receptiv, distribuitorii au refuzat filmele si acestea au ajuns cu greu in Sali. Decis sa incerce ceva nou, Altman a montat apoi Popeye, un musical bazat pe clasica banda desenata, cu Robin Williams in rolul principal si un scenariu de Jules Feiffer. Productia ar fi trebuit sa aiba un succes comercial mult-asteptat, dar nu s-a intamplat asa, iar Altman a trebuit sa vanda Lion's Gate, marcand astfel finalul carierei sale de regizor la Hollywood, pentru mai bine de un deceniu.
Altman s-a orientat apoi spre productiile de teatru, infiintand compania Sandcastle 5 Productions si regizand mai multe spectacole. In 1984 regizeaza documentarul Secret Honor intr-o maniera inedita. Productia este realizata intr-un camin din campusul Universitatii din Michigan, unde preda Altman ca profesor invitat, iar actori sunt cativa studenti.
Dupa alte filme mai putin importante, 1987 este un an bun, care marcheaza revenirea lui Altman pe marile ecrane cu doua lung metraje, Beyond Therapy si O.C. and Stiggs, dar si cu doua productii de televiziune pentru ABC, The Dumbwaiter si Room.
Revenirea la productiile de televiziune, dupa o pauza de peste doua decenii, a continuat in 1988 cu The Caine Mutiny Court Martial si seria pentru HBO Tanner '88.
Continua cu exceptionalul Vincent and Theo, dedicat personalitatii lui van Gogh, apoi cu filmul The Player, din 1992, un atac neasteptat de brutal la adresa industriei de la Hollywood. A fost o revenire in forta pentru Altman, recompensata cu trei nominalizari la Oscar. Aflat din nou in topul celor mai buni regizori, ofera pasionatilor in 1993 productia Short Cuts, o adaptare a povestirilor lui Raymond Carver, o prezentare provocatoare a Los Angeles-ului.
In ciuda succesului, Ready to Wear din 1994 si Kansas City din 1996 se bucura de prea putin succes, iar dupa ce realizeaza o adaptare a romanului lui John Grisham, The Gingerbread Man, in 1998, Altman se trezeste pus din nou pe "lista rebelilor", dupa ce producatorii au decis refacerea filmului, dupa o previzionare. Pelicula a aparut in sfarsit, dar a fost un esec, asa cum se astepta Altman.
Se va bucura de succes cu filmul din 1999 Cookie's Fortune, iar urmatorul sau proiect, Dr. T and the Women (2000), o comedie comerciala cu Richard Gere in rolul principal avea sa fie pe placul publicului. Pentru Gosford Park, filmul din 2002, Altman avea sa castige Premiul pentru cel mai bun regizor la cea de a 59-a editie a Golden Globes.
In decembrie 2003 termina The Company, scenariul fiind scris impreuna cu Neve Campbell, care joaca si rolul principal, desi a fost un film cu mai putin succes decat Gosford, critica si publicul au reactionat bine.
Robert Altman, in prezent octogenar, a colaborat cu Garrison Keillor - cunoscuta vedeta a emisiunilor radio - pentru un proiect comun, care a fost pus in productie in 2005, fiind lansat in 2006 cu succes si avand o distributie de invidiat : Lily Tomlin, Meryl Streep, Lindsay Lohan, Kevin Kline, John C. Reilly, Woody Harrelson.
A murit pe 20 noiembrie 2006 intr-un spital din Los Angeles, la varsta de 81 de ani.
