Regizoarea Gianina Carbunariu: "Sunt destule motive ca generatia noastra sa se simta inselata la 17 ani de la Revolutie"

Parcurs:2002:Lanseaza dramAcum impreuna cu un grup de colegi regizori - Andreea Valean, Radu Apostol, Alexandru Berceanu si profesorul Nicu Mandea2003:Primul ei spectacol profesionist, Ma cheama Isbjorg. Sunt o leoaica de Havar Sigurjonnson (text dramAcum), jucat la Studioul Casandra, obtine Marele Premiu pentru cel mai bun spectacol la Gala Absolventilor2004:Spectacolul scris si regizat de ea, Stop the tempo, jucat la Teatrul Luni de la Green Hours, este considerat de critica "spectacolul unei generatii"2006:Piesa mady-baby, scrisa in rezidenta la Royal Court, are o lectura la celebrul teatru berlinez Schaubuhne, specializat in dramaturgie contemporana. Anul acesta piesa va fi montata pe scena acestui teatru, premiera fiind programata pe 28 martie- Esti unul dintre membrii fondatori ai proiectului dramAcum, care a generat o adevarata miscare pro dramaturgie contemporana in Romania. Cand l-ati lansat, in 2002, spuneati ca ati simtit aceasta nevoie fiindca nu va spuneau nimic piesele scrise deja. Azi, privind inapoi, ai spune ca v-ati atins scopurile?- Noi n-am vrut sa construim totul pe o negatie, desi senzatia asta era corecta. Am constatat doar ca, fiind inca in scoala, cine vroia sa monteze pentru examenele de regie piese contemporane nu avea de unde sa aleaga, asta fiind explicatia faptului ca toata lumea prefera clasicii. Si atunci ne-a venit ideea asta si impreuna cu profesorul nostru, Nicu Mandea, am initiat dramAcum, care la inceput a insemnat un concurs de dramaturgie noua, unul de traduceri din limbi mai greu accesibile si intalniri in cadrul carora citeam din piesele gasite de noi, invitati fiind oameni din mai multe domenii - film, arte plastice, muzica etc. Dupa un an, din 10 regizori care au facut spectacole de absolvire in generatia mea, cred ca 8 au facut texte contemporane, prin urmare se poate spune ca a fost un succes. Asta a insemnat ca actorii cu care am plecat la drum au invatat impreuna cu noi cum sa joace asemenea texte si ca le placea foarte mult. Era ceva cu totul altfel, complet fresh, in plus se risipise indiferenta aceea, blazarea si exista un entuziasm pentru traduceri, pentru chestii noi pe care le descopeream impreuna. Am invatat cu totii din mers, dramaturgia contemporana e foarte diversa, dar indiferent de stil vorbeste foarte direct, ii simti pulsul foarte bine, chiar daca n-ai metoda de la bun inceput in abordarea unei piese si trebuie sa te lamuresti din mers. Un alt lucru bun a fost ca, dupa lansarea dramAcum, au inceput si teatrele de stat si marii regizori sa se aplece asupra piesei contemporane, sa vada ca e interesanta si aduce public. Sigur, mai conteaza si cum anume o montezi, dar tot e bine. Cred ca a ramas inca o rezerva fata de tanarul dramaturg neconsacrat roman. Si precizez roman, fiindca poate sa fie tanar, daca e strain, totul merge mai bine. N-au probleme sa puna in scena bulevardieri francezi, dar cu cei neconsacrati li se pare un risc. Cred ca am reusit sa iradiem, cumva, sa cream curiozitatea pentru dramaturgie contemporana. In plus, vazand cat de multe piese am primit la concurs, imi dau seama ca tinerii au inteles ca merita sa scrii teatru, sa fii dramaturg, iar asta e o reusita, fiindca inainte dispretuiau meseria asta. Acum, cu dramAcum 4 vrem sa facem un proiect in care sa implicam coregrafi, dj-ei, o poeta, artisti vizuali etc. Si dramaturgi, desigur, dar in echipe mixte. Mai avem un proiect cu povesti despre Bucuresti, fiindca orasul asta este emblematic pentru toata tara.O nereusita clara este faptul ca una dintre primele piese descoperite de noi, Punami, n-a devenit nici acum spectacol, in ciuda unei promisiuni a directorului de la Bulandra, in ciuda faptului ca s-a repetat luni de zile, in ciuda unei lecturi cu publicul excelente, dupa care spectatorii au spus ca abia asteapta sa vada spectacolul. Spunand asta, ajung la o alta nereusita, lipsa de spatiu personalizat. Daca dramAcum ar fi avut un spatiu, Punami s-ar fi facut imediat dupa ce am descoperit textul, poate numai cu actorii, fara decoruri, dar ar fi avut succes. Fiindca asta este, finalmente, conditia independentului: ai de ales, ori te lasi pentru ca iti lipsesc mijloacele, ori faci spectacolul in orice conditii, fiindca vrei sa spui ceva cu el. Si uneori e frustrant sa te restrangi din cauza banilor, dar mergi inainte. Ce e deprimant cu adevarat este ca, in sistemul teatral din Romania, indiferent ce faci, ce CV ai, nimic nu conteaza. Daca eu am premiera la Teatrul Shaubuhne din Berlin, condus de Thomas Ostermeier, o sa stii tu si alte cateva persoane ce inseamna asta, dar domnul X de la Ministerul Culturii sau doamna Y din cine stie ce functie care decide si acorda fonduri habar n-o sa aiba! Asta inseamna si indiferenta si incompetenta si reavointa si dorinta de a tine sistemul asa cum este, poate putin imbunatatit pe alocuri, un fel de spalat de geamuri pe dinafara. Sau, stiu eu, punem termopane, refacem teatrele, uite ce bine arata sala cutare... Da, bine, si inauntru? Spectacolele? Strategia? Si, cum sa spun, eu m-am plictisit sa astept. Nu vreau sa ajung la 40 de ani ca sa am cu ce sa-mi fac spectacolele, poate atunci nici nu mai vreau sa fac asta, cine stie? Nu mi se pare ca cer prea mult daca vreau sa stiu cand incep repetitiile, cand trebuie sa iasa premiera si de ce fonduri dispun. E doar o chestiune de civilizatie si eu vreau sa-mi fac meseria si sa o fac bine. Nu inteleg cum de nu pricepe Primaria, de exemplu, ca e nevoie de un centru cu programe diverse plecand de la dramaturgia contemporana, ca ar putea coagula comunitatea dintr-un cartier, de exemplu. Dar se pare ca toate spatiile industriale, care in alte parti sunt redate unui circuit public prin cultura, la noi sunt menite sa devina supermarketuri, hipermarketuri etc., chestii comerciale. Mi se pare aberant, e ca si cum n-am fi inteles nimic despre educatie, cultura. Nu se intelege nici macar ca, pragmatic vorbind, le-ar putea folosi la imagine chestia asta. Pentru ca oamenii n-au nevoie numai de supermarket, asta nu pricepem noi inca.- Dupa toate succesele din ultima vreme - montari, lecturi si turnee la Berlin, Paris, Wiesbaden, Stuttgart, Moscova s.a. - tinand cont de toate aceste greutati de care mi-ai povestit, intrebarea fireasca este de ce te mai intorci in Romania? De ce nu ramai intr-un loc unde ai fi tratata asa cum iti doresti?- Foarte simplu: din cauza hmmm datorita actorilor. Pentru ca am inceput ceva si pentru ca, pe langa toata mizeria, eu am intalnit in Romania si oameni foarte misto. Asta ma tot intreaba ziaristii pe afara: cum cred eu ca va fi primita piesa mea de publicul din tara lor? Iar eu le spun ca am scris tot ce am scris gandindu-ma la publicul romanesc si ca aveam aceasta tinta clara. In liceu ma gandeam foarte des ca o sa plec din tara, ca toata lumea, pe urma, dupa ce am intrat la regie, n-am mai avut timp sa ma gandesc la asta, am avut treaba, si cand sa termin facultatea m-am gandit din nou. Dar dupa ce am facut Stop the tempo si am avut atatea reactii, mi-am dat seama ca noi, in teatru, avem atata putere si ca ar trebui sa o exersam mai coerent. Mi-am dat seama ca e bine pentru mine sa raman, fiindca simteam ca pot sa schimb ceva, sa construiesc ceva, sa spun ceva, fie si numai cu trei actori neplatiti si cu trei lanterne, oricum. Poti sa faci teatru din nimic, doar cu un text si trei actori, cu conditia sa ai cu adevarat ceva de spus. Si asta imi spun tot timpul si acum: daca ai niste actori in care crezi si care cred la randul lor in tine si daca ai ceva de spus, atunci va fi bine. Altfel, poti sa ai milioane de dolari si sa nu iasa nimic. Pe de alta parte, n-ar strica nici milioanele alea de dolari... s-ar putea face niste nebunii cu ele. Acum chiar nu ma mai gandesc sa plec. In 2006 am avut chiar multe turnee cu mady-baby si incepusem sa ma gandesc cu jind la momentul in care voi putea sa stau acasa si sa ma apuc din nou de scris. Trebuie sa ma intalnesc cu actorii, chiar si numai ca sa vorbesc cu ei, sa-i incurajez. Ei sunt supusi unei presiuni foarte mari: banii, chiriile, trebuie sa castige de undeva, majoritatea nu sunt angajati, nu e usor.- Din ce traiesc, atunci? Si tu, daca tot a venit vorba, din ce traiesti? Nu pot sa nu intreb din ce traieste cea mai de succes tanara regizoare din Romania, cu lecturi si spectacole montate in toata Europa in acest moment? Voi, spre deosebire de generatiile anterioare, chiar traiti in capitalism, iar lupta pentru supravietuirea artistica e crunta. - Actorii traiesc din reclame, din mici roluri etc. Doar ca la noi nici macar visul hollywoodian nu e posibil, asa rar cum este el. De aceea eu incerc sa vorbesc cu ei, sa-i fanatizez putin pentru teatru. O.K., sunt chiriile, toate celelalte dificultati zilnice, dar trebuie sa ai grija, fiindca viata te fura si te poti trezi ca ai pierdut visele cu care ai plecat la drum, te-ai ratacit de ele. Eu pot sa spun ca am reusit sa mi le pastrez pana acum, dar pentru asta am luptat cu mine. Fiindca e tentant sa te duci undeva pentru o gramada de bani, sa scrii scenarii la televiziune sau sa montezi in orice conditii intr-un teatru "mare". Mi s-a propus sa fac televiziune si am zis "nu". Poate am avut si noroc, dar mi-am dorit atat de mult sa fac teatru, incat nu mi s-a mai parut nimic nasol sau injositor. Am stat in camin pana la 27 de ani si nu mi s-a parut o drama, atat imi puteam permite. Acum, cu drepturile de autor sa zicem ca ma mai descurc, dar pana anul asta nu s-a pus problema. M-am obisnuit asa. Pe de alta parte, sigur ca te chinui la inceput, sa pui mereu cate ceva nu la CV, ci in CV-ul tau interior, dar nu se poate ca asta sa nu conteze deloc! Prietenul meu, Boian, are o vorba "Even Jesus Christ wouldn't make it here!" (Nici Isus Christos n-ar fi reusit aici). Si mi-l si imaginez pe Isus in Romania, facand miracol dupa miracol si auzind in jur "Ei ,si? Ei, na!" Asta e senzatia. Si nu trebuie sa mergem pana acolo cu gandul, avem exemple mai aproape, putem sa ne gandim numai la Cristi Puiu, despre care l-am auzit pe Sergiu Nicolaescu spunand "Ei si? Cine e Cristi Puiu?". Cu asta chiar ca te deprima sa lupti.- Nu e de mirare ca ai o problema cu autoritatea. In spectacolele tale, sunt imagini puternice, socante: steagul Romaniei decupat in mjloc proiectat pe sexul gol al prostituatei din mady-baby, apoi imnul de stat ironizat in Stop the tempo. S-ar spune ca nu esti un fan al autoritatii.- Mi se pare importanta ca tema punerea sub semnul intrebarii a discursurilor puterii, nu numai de la noi. Cred ca asta e una dintre puterile, avantajele artei. Dupa '89 simbolurile nationaliste au fost facute praf, au aparut discursurile nationaliste bazate pe niste simboluri, vezi Gigi Becali, iar asta se intampla in multe parti din Europa. Pe de alta parte, ma gandeam la un discurs paralel cu toate astea, din clasa intai ni se spune ce inseamna sa fii roman, inveti ce-i cu toate aceste simboluri, dar te intrebi mai tarziu si nu vezi nici o legatura cu viata ta. Asa ca mi s-a parut interesant sa ofer perspectiva personala asupra acestor lucruri, nici macar a generatiei, eu am scris despre grupul meu, despre cum gandesc cei din jur, sigur asta s-a dovedit simbolic pentru o generatie, dar noi nu stiam inca atunci cand am facut spectacolele.- Acum, dupa 17 ani, te mai gandesti la momentul Revolutiei si la urmarile ei, ti se pare important ca generatia ta de artisti sa vorbeasca despre asta? Unii spun ca ar fi mai sanatos sa uitam, sa nu mai vrem sa stim nimic.- Dincolo de marea istorie despre care stim cu totii cum se scrie - in functie de interesul de moment si de cine anume o scrie - cred ca povestile personale sunt intotdeauna relevante. Mi se pare O.K. cand cineva simte nevoia sa spuna aceste povesti personale. Pe de alta parte, sunt unii care simt nevoia sa uite si cred ca e dreptul lor. Am auzit discutii despre faptul ca pustii de 16-17 ani, care abia erau nascuti la Revolutie, nu mai stiu nimic. Foarte bine! Ce nu mi se pare O.K. este faptul ca oamenii de 50-60 de ani vor sa faca totul uitat! Pustii au tot dreptul sa nu stie nimic, problema e ca ei traiesc niste efecte a ceea ce s-a intamplat, si nu-si dau seama de ce, nu stiu ce s-a intamplat, cum am ajuns aici. Iar asta e vina celor care au vrut ca lumea sa uite si vor in continuare. Pentru ca decembrie '89 a fost un moment, dar dupa acest moment au fost inca 17 ani in care lucrurile au fost extrem de tulburi si sunt inca. Inca nu stim "Who's Who". Si sunt destule motive ca generatia noastra sa se simta inselata la 17 ani de la Revolutie. cristina.modreanu@gandul.infoCristina MODREANU