Deviza regala: “DIEUT ET MON DROICT”
“DUMNEZEU SI DREPTUL MEU”
(Vechiul blazon) 
(Noua stema)
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este un stat independent în Europa de Vest. Este compus din patru tari tradiţionale: Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord, precum şi din mai multe teritorii dependente.
Regatul Unit de acum s-a construit în jurul regatelor independente ale Angliei şi Scoţiei, ambele existente încă din secolul al X-lea. Ţara Galilor face parte din Regatul englez începînd cu 1535. Prin Legea Uniunii din 1707, Anglia şi Scoţia se unesc de drept sub un singur monarh, formand Regatul Marii Britanii; cele două regate fuseseră conduse de acelaşi monarh încă din 1603. Unirea Scoţiei cu Anglia nu a fost bine primită de populaţia băştinaşă scoţiană.
Irlanda, care între secolele al XII-lea şi al XVII-lea fusese treptat adusă sub controlul englez, este anexată oficial la Regatul britanic prin Legea Uniunii din 1800, astfel luînd naştere Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei. Nici această unire nu a avut sprijinul popular al populaţiei native irlandeze.
Anglia nu a cunoscut multi regi englezi. Incepand cu ducele de Normandia – Guillaume (supranumit William the Conqueror)- care a devenit rege al Angliei in anul 1066, dupa un lung sir de regi saxoni si danezi, la tron s-au succedat o serie de monarhi apartinand unor familii straine: dinastia normanda, cea a Plantagenetilor, dinastia de Lancaster, dinastia de York. In anul 1485 conducerea este preluata de Casa Tudorilor, care se mentine in fruntea Angliei pana in anul 1603, cand este numit rege James VI Stuart al Scotiei, devenit James I. Dinastia Stuartilor este cea care uneste sub sceptrul ei Anglia, Scotia si Tara Galilor.
Dat fiind ca in Marea Britanie nu s-a aplicat niciodata legea salica, dupa revolutia care-l indeparteaza de la putere pe James II, la tron vine fiica mai mare a acestuia- regina Mary, care guverneaza impreuna cu sotul ei William de Orania Nassau, devenit William III. Dupa moartea acestuia, coroana este preluata de Anne, a doua fiica a lui James II. Aceasta a avut 17 copii. Niciunul dintre ei nu a supravietuit insa, astfel ca tronul este preluat de electorul de Hanovra – Georg de Brunswick Luneburg. Descendentii sai (George III - devenit dement, George IV – desfranat si lenes si William IV – vulgar si capricios) se succed din tata in fiu pana la William IV, care moare fara copii. Coroana Regatului Unit al Marii Britanii ii revine nepoatei lui – Victoria, fiica unica a lui Edward de Hanovra, duce de Kent. Casa de Hanovra devine casa de Saxa Coburg Gotha, prin casatoria Victoriei cu printul Albert de Saxa Coburg Gotha si domneste si astazi, sub numele de casa de Windsor.
Edward VII este primul fiu al Victoriei, mostenitorul tronului Regatului Unit. Se naste la 9 noiembrie 1841, in palatul Buckingham si primeste numele tatalui sau- Albert Edward, in speranta ca va mosteni si caracterul acestuia. In realitate „Bertie” – asa cum este alintat – se dovedeste a fi un adevarat hanovrian: lenes, vicios si excesiv de senzual. Este sever educat de catre tatal sau, educatie care nu-i va veni insa de hac.La 17 ani printului i se confera gradul de colonel, Ordinul Jartierei. Ulterior paraseste Anglia pentru a face un turneu la curtile regale europene, fara a fi scutit vreo clipa de programul de invatamant stabilit si controlat in permanenta de Albert prin intermediul preceptorului care-l insoteste.
Cand se intoarce in Anglia este trimis la Universitatea Edinburgh, pentru a se instrui in meseria armelor. Urmeaza apoi cursurile universitatilor din Oxford si Cambridge. In ciuda programului strict si a severei supravegheri a tatalui sau, Edward este atras de activitati care-i aduc treptat reputatia de desfranat: vanatoarea cu gonaci, jocul de carti, tutunul si femeile.
In anul 1860 calatoreste in Canada si Statele Unite, fiind primul mostenitor la tronul Angliei care viziteaza SUA dupa Razboiul de Independenta. Simplitatea si voiosia lui ii atrag simpatia poporului „Daca va intoarceti peste patru ani, veti fi candidatul nostru pentru presedintie!” – se spune ca ar fi strigat un om din multimea stransa cu ocazia plecarii lui din America.
Aventura lui Edward cu actrita Nelly Clifden - o femeie de moravuri controversate - pare sa fi fost cea care l-a idignat atat de tare pe Albert, incat acestuia ii piere somnul si moare la scurt timp. Victoria il va invinui toata viata pe Edward de tragedie, desi cauza mortii iubitului sau sot fusese febra tifoida. Este motivul pentru care printul va fi tinut departe de atributiile legate de conducerea statului si i se vor da numai functii reprezentative: sa acorde decoratii, sa inaugureze diverse evenimente etc.
Refuza sa locuiasca la curtea reginei Victoria si isi petrece majotitatea timpului la Marlborough House, in compania unor indivizi dornici de distractie: oameni politici, industriasi, sportivi, femei frumoase etc. Aici sunt tolerate barfele, spiritul parizian si chiar bulevardier, se fumeaza mult[1] si se joaca bacara (un joc ilegal pe atunci), pentru care printul este citat mai tarziu ca martor intr-un proces (1891- „afacerea jocului de bacara”), fapt ce-i sifoneaza serios reputatia.
Nu este singurul scandal in care Edward este implicat. In anul 1870 este citat ca martor in procesul intentat de sir Charles Mordaunt, care-si acuza sotia de adulter. Printul neaga orice implicatie in acest scandal, fapt ce atrage dupa sine dereglarea mentala a acuzatei – lady Mordaunt.
Legaturile amoroase ale lui Edward sunt numeroase si se petrec cu precadere cu ocazia deselor sale vizite la Paris. Aici printul se instaleaza intotdeuna la hotelul Bristol, sub identitatea „baronului Renfrew” sau a „ducelui de Lancaster”. Nu-i scapa nicio piesa de teatru si nici un alt fel de spectacol. De aceea majoritatea metreselor sale fac parte din randul artistelor (printre ele se numara: artista lirica Hortense Schneider, actritele Jeanne Granier sau Sarah Bernhardt, tanara Mistinguett).
Departe de a fi un model de frumusete barbateasca, avand, dimpotriva, o silueta greoaie, printul de Wales se impune prin farmecul sau personal si reuseste sa lanseze o moda. I se copiaza stilul in cele mai mici amanunte: la Paris incep sa se poarte palariile din fedru moale, redingotele descheiate, pantalonii cu pliu. Ii sunt preluate chiar si gesturile: Edward obisnuia sa stanga mana celor cu care se saluta tinand cotul lipit de corp, din cauza unei afectiuni reumatice la umar, gest ce a fost preluat de parizieni, devenid un stil.
La 9 august 1902, dupa o indelungata asteptare, printul in varsta de 59 de ani este incoronat sub numele de Edward VII. Desi fusese fixata in data de 26 iunie 1902, ceremonia de incoronare este amanata din cauza unei boli, care-l imobilizeaza la pat. Initial banuit de gripa, printul este operat de urgenta de o apendicita acuta cu perforare de intestin, o interventie serioasa si riscanta la timpul acela si este declarat inafara oricarui pericol abia pe 5 iulie.
Nici incoronarea propriu zisa nu este lipsita de incidente, care mai de care mai amuzante: inainte de ceremonie marchiza de Londonderry isi scapa diadema in cuva toaletei, de unde este scoasa apoi cu forcepsuri pentru a nu aduce prejudicii smaraldelor istorice; printesa Beatrice (sora regelui) scapa din mana cartea de rugaciuni in timpul serviciului religios; ducesa de Devonshire se impiedica si cade, risipindu-si bijuteriile prin altar; batranul arhiepiscop Canterbury nu se mai poate ridica din genunchi dupa omagiul adus regelui; prelatul rastoarna caliciul cu ulei sfintit pe obrazul reginei Alexandra; lordul Esher nu mai poate rabda de foame si ia o gustare si desface o sticla de sampanie la adapostul unui cavou, producand un zgomot ca o lovitura de pistol, fapt ce agita politia.
Pasionat de diplomatia europeana, regele se misca nestinghetit in toata Europa incercand sa rezolve toate conflictele pe cale amiabila si sa dezamorseze tensiunile prin discutii directe cu liderii politici ai tuturor statelor. Orasul Marienbad, unde Edward obisnuia sa mearga anual pentru cura balneara, devine centrul lumii diplomatice. Aici se negociaza tratative si se pun la cale aliante.
In luna mai a anului 1903, in urma unei vizite oficiale la Paris, Edward VII pune bazele Antantei Cordiale, impreuna cu presedintele Frantei. Curand va atrage de partea sa Rusia, astfel se realizeaza Tripla Antanta (formata din Anglia, Franta, Rusia), ca raspuns la Tripla Alianta care leaga Germania de Austro-Ungaria si Italia. Spiritul sau conciliant a tinut Europa departe de conflicte. Poate ca teribila ciocnire de dupa moartea regelui ar fi putut fi evitata in cazul in care acesta ar mai fi trait cativa ani. Se stinge insa la 6 mai 1910 lasand in urma sa imaginea unui monarh puternic si controversat.
Edward a avut intotdeuna oroare de culoarea neagra, astfel ca, in ziua funeraliilor, monumentele Londrei au fost drapate in purpuriu. Cu ani in urma, la oficierea casatoriei lui cu frumoasa Alexandra de Danemarca (printesa surda, dar incantatoare), regina Victoria, marcata de recenta moarte a printului consort (petrecuta cu 2 ani inaintea casatoriei fiului ei), cere ca biserica sa fie imbracata in draperii negre. Acest fapt atrage protestul vehement al printului.
Alexandra de Danemarca, fiica regelui Christian IX si a printesei Louise de Hessa Cassel, a fost o sotie si o mama devotata. O figura blanda si caritabila face chiar gestul de a o aduce pe Alice Keppel, amanta favorita a regelui, la palat pana la capataiul sotului muribund, dand dovada de un liberalism iesit din comun. I-a daruit regelui sase copii: Albert - Victor, George, Louise - Victoria, Maud si Alexander - John.
In cei noua ani de domnie, Edward VII a reusit sa confere Angliei o stralucire de neegalat. Perioada in care a fost rege a ramas in istorie sub denumirea de: „epoca edwardiana”.
Albert Victor - printul mostenitor se naste in anul 1864, cu doua luni inainte de termen, dupa ce mama sa patinase prea mult pe lacurile inghetate din parcul Windsor. In 1890 primeste titlul de duce de Clarence si Avondale si conte de Athlone. Devine un tanar frivol si desfranat, cu un fizic pricajit si un caracter slab. Frecventeaza casele rau famate de pe Cleveland Street si este foarte aproape de a fi arestat din aceasta cauza. Nici inrolarea in regimentul 10 de husari nu-l determina sa renunte la bautura si la frivolitati. Numele ducelui de Clarence este asociat cu cel al lui Jack Spintecatorul, printul fiind banuit de complicitate la crimele savarsite de acesta. Se pare ca amantul sau - Albert Victor a fost bisexual- pictorul Sickert ar fi avut la un moment dat ca model o tanara pe nume Anne Crook, de care printul s-ar fi indragostit in timp ce se afla in atelierul acestuia. Mai mult, se spune ca ar fi luat-o de sotie in fata unui preot catolic si ca ar fi avut impreuna o fetita pe nume Alice, care a fost incredintata ulterior unei doici irlandeze – Mary Jane Kelly. Incercand sa musamalizeze toata povestea, regina Victoria da dispozitie lordului Salisbury sa rezolve problema, astfel incat reputatia familiei regale sa ramana nepatata. Anne Crook este internata intr-un azil, iar fetita este incredinta pictorului Sickert (care o ia de sotie mai tarziu). Doica, ajunsa prostituata, povesteste intreaga istorie altor prostituate si, impreuna cu acestea, incearca un santaj. Toate cad victime celebrului Jack Spintecatorul, ramas nepedepsit. Faptul ca intreaga poveste a fost trecuta cu vederea de Scotland Yard, precum si scrisoarea adresata acestei institutii de asa-zisul criminal, prin care acesta declara ca purta unul dintre cele mai mari nume din regat, a facut ca asupra frivolului print sa domneasca suspiciunea.
Pentru a-l mai spala de pacate, familia hotaraste ca Albert Victor sa se casatoreasca. Ii este prezentata mai intai Alix de Hesse, care respinge cu hotarare acesta posibilitate. Printul se indragosteste fulgerator de Helene de Franta, dar casatoria este problematica, din cauza religiei diferite a celor doi. In final se logodeste cu Mary de Teck, dar tanarul print, macinat de sifilis, moare in urma unei raceli inainte ca acesta casatorie sa fie oficiata.
Tronul este preluat de fratele sau mai mic, George. Desi a fost un copil nazdravan si pus pe sotii[2], printul devine un rege sobru si retras. Este incoronat in abatia Westminster la 22 iunie 1911 si devine regele George V, dupa 13 ani serviti in marina engleza. Norocul lui se spune ca l-ar fi reprezentat Mary de Teck, fosta logodnica a fratelui sau si viitoarea lui sotie, care-l va secunda fara gres, fiindu-i o colaboratoare pretioasa.George V este cel care schimba numele casei din Saxa Coburg Gotha in Windsor, dandu-i numele celui mai vechi castel al dinastiei. Tot el este cel care inaugureaza traditia mesajului radiodifuzat, fiind primul rege care-si pronunta discursul traditional de Craciun prin intermediul BBC.
Moare la 20 ianuarie 1936 in urma unei hemoragii cerebrale. Ramasitele pamantesti sunt duse la abatia Westminster pe un afet de tun. Din cauza zduncinaturilor coroana imperiala asezata pe sicriu si crucea de Malta se desprind si se rostogolesc in rigola – cei care au vazut incidentul l-au considerat un semn rau pentru monarhia britanica.
Edward Albert este primul din cei sase copii ai regelui George V si al reginei Mary de Teck (Albert-George, Mary, Henry, George si John). S-a nascut la White Lodge, in Surey, pe proprietatea bunicilor sai materni, la 23 iunie 1894, catre sfarsitul domniei strabunicii sale, Victoria. Este alintat de familie cu numele de David.Ca si bunicul sau, Edward VII, David este atras mai mult de moda, decat de marina, fapt pentru care in 1912 paraseste scoala navala pe care o urmase de la varsta de 12 ani, pentru a se inscrie la Magdalen College din Universitatea Oxford, unde studiaza istoria si stiintele politice. Dupa trei ani paraseste colegiul fara sa obtina vreo diploma.
Pe cand se afla la baza Dartmouth (1911) printul se imbolnaveste de oreion, o boala ce poate provoca atrofie testiculara si poate duce la sterilitate. Se pare ca David banuia ca este steril si aceasta infirmitate ar fi fost unul dintre motivele pentru care ar fi abdicat mai tarziu. Boala parea sa-i fi afectat dezvoltarea fizica si psihica, printul avand un aspect juvenil si efeminat.
La 13 iulie 1911, la o luna dupa incoronarea tatalui sau, David este investit cu titulatura de print de Wales, iar in ianuarie 1936, la 42 de ani, devine rege, sub numele de Edward VIII. Urcarea lui pe tron se bucura de un entuziasm rar intalnit in randul populatiei. „Dar si deceptia va fi pe masura sperantei…”[3]
Dupa primul razboi mondial natiunea se confrunta cu o criza economica fara precedent. Intr-un astfel de moment regele intervine numai la nivel declarativ, actiunile sale fiind indreptate in cu totul alta directie: el isi propune sa se casatoreasca cu o americana, aflata pe punctul de a divorta: Wallis Simpson. Vestea, tinuta departe de ochii presei o vreme, este respinsa de toata lumea: de familia regala, de opinia publica, de Biserica si de guvern. La 2 decembrie 1936 are loc o intrevedere a regelui cu primul ministru Stanley Baldwin, care-l someaza sa renunte la aceasta casatorie sau sa abdice.
La 10 decembrie 1936 semneaza actul de abdicare, iar tronul ii revine fratelui sau, devenit regele George VI. Un an mai tarziu, David se va casatori cu „femeia pe care o iubeste” in castelul Cande din Touraine, la aceasta ceremonie nefiind prezent nici un membru al familiei.
In noiembrie 1971 i se descopera un cancer la gat, boala incurabila care-i va aduce sfarsitul. Nici in fata mortii nu este iertat de imprudenta de a fi renuntat la tara pentru o femeie, fapt pentru care inmormantarea sa se produce fara fast si fara zgomot. La capela Saint James de la Windsor, unde are loc ceremonia de inhumare participa numai doua sute de persoane.
George VI nu-i va ierta niciodata fratelui sau abdicarea, prin care el este privat de viata linistita si lipsita de griji de pana atunci.
Viitorul rege s-a nascut pe 14 decembrie 1895[4] la Sandringham si a primit numele de Albert, in memoria strabunicului sau. Alintat „Bertie”, George a fost un copil timid si complexat, suferind de un defect de vorbire – o balbaiala sacaitoare, de care reuseste sa scape partial, la maturitate, cu ajutorul sotiei sale – Elizabeth Bowes Lyon.
Dupa abdicarea fratelui sau, Bertie este propus rege, desi nu fusese educat in acest sens – nu fusese pus la curent cu afacerile de stat si nu vazuse niciodata o hartie oficiala. Ii sunt date trei saptamani pentru a se adapta la noul statut, trei saptamani cumplite in care George VI este nevoit sa-si infranga complexele si sa joace cel mai greu rol al vietii sale: acela de rege al unei tari aflate intr-o epoca sumbra.
La 12 mai 1937 George VI este incoronat rege al Angliei, iar la 4 septembrie 1939 se declanseaza razboiul. Desi nimeni nu se astepta, regele face fata onorabil acestei situatii dificile. Din anostul sau discurs, rostit cu prilejul declansarii razboiului, patru vorbe vor ramane celebre in istorie: „Ramaneti calmi, hotarati si uniti!”
Cele mai mari realizari le obtine in perioada celui de-al doilea razboi mondial, cand refuza sa paraseasca palatul Buckingham, bombardat de noua ori in timpul confruntarilor armate. La cererea regelui in palat incalzirea si electricitatea sunt rationalizate, iar apa calda este economisita, decizii care-i vor aduce un plus de popuparitate. De asemenea viziteaza, impreuna cu sotia sa, numeroase zone bombardate din estul Londrei si din celelalte regiuni afectate ale tarii. Regele va respecta deciziile guvernului si se va afla in relatii extraordinare cu primul ministru Winston Churchill. Churchill este cel care il va impiedica sa participe la debarcarea din 1944 din Normandia, considerand ca in acele clipe viata regelui este mult mai importanta decat dovezile de vitejie ale acestuia. Dupa război sanatatea regelui se degradeaza rapid. Este operat de o tromboza a piciorului, iar la doi ani dupa aceasta operatie (1951) este diagnosticat cu un cancer al plamanului si al gatului. La 6 februarie 1952 George VI, in varsta de 56 de ani moare in somn, in urma unei embolii.
Impreuna cu Elizabeth, pe care primul ministru a caracterizat-o drept „cea mai curajoasa femeie din Anglia in timpul razboiului”, a avut doua fete: Elizabeth (mostenitoarea tronului) si Margaret Rose[5].
Elizabeth II, prima fiica a regelui George VI si a reginei Elizabeth, s-a nascut la 21 aprilie 1926, in Londra si a fost incoronata la varsta de 25 de ani.
[6]Alintata „Lilibet” printesa va fi educata in prima faza de Margaret Mac Donald, dadaca ei, pe care o alinta cu apelativul Bobo, iar mai tarziu de guvernanta Marion Crawford. Programul de studiu lejer (istoria Angliei, geografia, Biblia) ii va permite sa aiba mai mult timp de joaca in compania surioarei sale mai mici, Margaret. Insa Elizabeth ii va marturisi dadacei sale, inainte de urcarea pe tron: „La masa nu inteleg despre ce vorbesc toti oamenii din jurul meu. Sunt ingrozita de ideea de a fi asezata alaturi de straini care ar discuta subiecte ce-mi sunt cu totul necunoscute.”Anii de război ii petrece in castelul Windsor, mai protejat decat Buckinghamul de bombardamente. In anul 1945 printesa ii va cere tatalui sau permisiunea de a se inrola in Auxilliary Territorial Service, alaturi de compatrioatele sale, pentru care serviciul militar era obligatoriu.
In anul 1946 se logodeste in secret cu varul ei – Philip de Grecia. Lilibet il intalneste pe viitorul sau sot in timpul unei vizite efectuate de familia regala la Academina Navala din Dartmouth, unde se declansase o epidemie de oreion. Din clipa aceea se indragosteste iremediabil de tanarul si chipesul ofiter si, in ciuda impotrivirii tatalui sau, Philip ii va deveni sot in mod oficial la data de 20 noiembrie 1947. Philip nu are nici un ban si, in plus, in timpul permisiilor si a escalelor duce o viata in compania unor persoane dubioase. Este motivul pentu care George VI ii impune fiicei sale sa astepte macar sa isi serbeze majoratul, sperand ca, in acest timp, va uita de pasiunea ei pentu print. Lucrurile nu se intampla dupa planul regelui si cei doi se casatoresc cu fast in abatia de la Westminster.
Dupa casatorie, printesa Elizabeth efectueaza vizite formale impreuna cu ducele de Edinburgh in Franta si Grecia, iar in vara anului 1951, dupa ce se naste primul lor copil – Anne, cei doi pornesc intr-un turneu oficial in Canada si Statele Unite.
Pasionata de calatorii, printesa strabate 15 tari, pronunta 157 de discursuri, participa la 135 de receptii si 50 de baluri. Intentia de a vizita Australia si noua Zeelanda este anulata de starea grava a tatalui sau. Regele George VI se stinge din viata in anul 1952, iar Elizabeth devine regina, alaturi de sotul sau – Philip.
Incoronarea oficiala are loc in abatia de Westminster la 2 iunie 1953, iar ceremonia solemna este condusa de Geoffrey Fisher, arhiepiscop de Canterbry. Sunt prezenti la ceremonie reprezentantii nobilimii britanice, alaturi de publicul larg, reprezentatii straini si cei ai Commonwealth-ului si, evident, primul ministru Winston Churchill. Toti cei prezenti asista la intreaga procesiune in ciuda ploii torentiale. Ceremonia a fost transisa la radio in intregaa lume si, pentu prima oara, la cererea reginei, la un astfel de eveniment este prezenta si televiziunea.
Elizabeth devine al 64-lea suveran al Marii Britanii si se remarca inca de la inceput prin tinutele sale sobre, care au fost catalogate ca fiind lipsite de eleganta. Regina prefera costumele create de Norman Hartnel, in culori vii. Intotdeuna va avea pe brat o poseta mare, asortata costumelor pe care le imbraca, va purta pantofi comozi, iar tivul fustelor va fi incarcat cu plumbi pentu a evita capriciile vantului.In cei 54 de ani de domnie a efectuat peste 150 de vizite oficiale in majoritatea tarilor Commonwealth-ului, regina reprezentand legatura directa si personala dintre cele 53 de state care il compun.
Cand nu calatoreste Elizabeth fie se ocupa de treburile statului, primind in fiecare zi de marti in audienta pe primul ministru al statului (de-a lungul domniei sale au fost 10), fie se retrage la resedintele sale din Sandringham sau Balmoral. Edward Heath, unul dintre cei 10 prim ministrii al Marii Britanii, declara ca intrevederea de marti se compara cu o „vizita la psihiatru”.
In ceea ce priveste viata de familie regina nu se poate lauda cu un mariaj de exceptie. Desi tinute departe de ochii presei de scandal, aventurile sotului sau sunt in cele din urma dezvaluite publicului, ziarele dand chiar o lista cu nume, biografii si fotografii ale „membrilor fanclubului ducelui de Edinburgh”.
Desi beneficiaza de numeroase titluri regale: cavaler al Ordinului Jartierei, duce regal, membru al consiliului regal, regent al regatului, print al Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord (tiltu creat special de regina pentu sotul sau), printul Philip nu va avea niciodata un rol comparabil cu cel pe care l-a avut, de exemplu, printul Albert fata de Victoria. Este tratat ca o cantitate negljabila in privinta afacerilor publice si nu va avea niciodata acces la faimoasele cutii ale reginei[7].
Elizabeth si Philip au impreuna patru copii: Charles, Anne, Andrew, Edward.
Printul Charles, mostenitorul tronului, se naste la 14 noiembrie 1948, in palatul Buckingham si este primul mostenitor la a carui nastere nu asista, conform obiceiului, Ministru de Interne. Aceasta traditie, considerata a fi lipsita de pudoare, este anulata de bunicul sau George VI.
Urmeaza scoala la Gordonstoun de unde ramane cu amintiri dintre cele mai neplacute. Se simte singur si ingrozitor de nefericit, singura lui satisfactie fiind aceea de a juca in „Macbeth”, intr-o reprezentatie scoalara, in care interpreteaza timp de un an rolul principal.
In anul 1970 obtine diploma universitara – „Bachelor of Arts” pentu istorie, iar daca va ajunge vreodata rege va fi primul suveran britanic care reuseste acest lucru.
In anul 1969 i se acorda titlul de print de Wales si i se incredinteaza simbolurile demnitatii sale: sabia, sceptrul si inelul cu ametist, simbolizand casatoria printului cu tara.
Despre viata particulara a printului Charles s-a scris foarte mult, insistandu-se asupra mariajul nefericit dintre el si tanara Diana Spencer. Inaine de a se casatori cu lady Di, printul a avut numeroase legaturi amoroase, cu femei din cele mai diverse medii sociale. Una dintre metresele sale a fost Camila Shand, nimeni alta decat stranepoata amantei oficiale a lui Edward VII - Alice Keppel. Dupa casatoria acesteia cu ofiterul de cavalerie Andrew Parker Bowles, cei doi devin prieteni buni, pentu a redeveni amanti incepand din anul 1986.
Casatoria dintre Diana Spencer si printul de Wales este oficiata in catedrala St. Paul din Londra, la 19 iulie 1981. Eclipsat de farmecul sotiei sale, Charles incepe treptat sa iasa din rezerva lui, emitand din ce in ce mai multe declaratii politice, in special in favoarea celor exclusi sau a dezmostenitilor din East End. Dupa divortul din 28 august 1996, insa, este discreditat de opinia publica, desi relatiile extraconjugale ale Dianei erau binecunoscute in presa.Abia dupa moartea sotiei sale popularitatea printului de Wales a crescut in mod straniu. Imaginea printului este una noua, devine mai natural si mai degajat, este preocupat de educatia celor doi fii ai sai (William si Henry), infiinteaza fundatii de binefacere (Prince’s Trust) si sponsorizeaza peste doua sute de organisme si asociatii din cele mai diverse domenii.
Prinţul Charles şi Camilla Shand s-au cunoscut în tinereţe, în 1970, dar după numai trei luni, programul draconic de educare la care-l supunea pe Charles tatăl, prinţul Phillip, i-a despărţit: tânărul fusese trimis la Marină.
După naşterea celor doi fii, William şi Harry, Charles îşi reia relaţia cu Camilla şi se separă de Diana, în 1992. După moartea Dianei, în 1997, Charles are o relaţie aproape conjugală cu Camilla şi încearcă să determine publicul să o accepte în calitate de parteneră oficială.
Desi biserica anglicana nu admite casatoria intre divortati inainte de moartea fostului sot sau sotii, de data aceasta regulile sunt usor modificate, iar cei doi se casatoresc in anul 2005. Episcopul de Salisbury l-a avertizat pe prinţul Charles că va trebui să îi ceară scuze, oficial, prin viu grai, faţă-n faţă, sau printr-o scrisoare fostului soţ al Camillei, pentru adulterul pe care l-a comis înainte să o ia pe aceasta de soţie. Episcopul David Stancliffe spune că acestea sunt regulile Bisericii Angliei pentru cei care au păcătuit prin adulter. Aşadar, înainte de slujba din 9 aprilie de la Capela St. George din castelul Windsor, Charles a fost obligat să-i ceară iertare lui Andrew Parker-Bowles. În plus, a trebuit ca, până la data ceremoniei, Camilla şi Charles să se împace cu toţi cei pe care i-au supărat, iar după căsătorie să participe la slujbe pentru iertarea păcatelor şi să se căiască pentru relele pe care le-au făcut.Această cununie civilă va intra în istorie ca fiind prima dată când un moştenitor al Casei regale se căsătoreşte la primărie, ca orice om de rând. Astfel, Charles a încălcat protocolul cerut în cazul unui moştenitor al tronului. După oficializarea relaţiei cu Charles, Camilla a devenit ducesă de Cornwall şi va utiliza titlul de regină atunci când Charles va deveni rege.
Majoritatea britanicilor, însă, şi l-au scos din inimă pe prinţul moştenitor, preferandu-l pe fiul său cel mare, William. Cel putin, asa arata rezultatul comun al trei sondaje publicate saptamana trecuta in presa engleza: “Sunday Times”, “Times” si “The Guardian”. Si regina s-a declarat „extrem de placut impresionata” de inteligenta si abilitatile de lider ale lui William, care anul acesta va implini 23 de ani si care va putea deveni rege abia după 30 de ani.
[1] Regina Victoria interzice fumatul atat de categoric la curtea sa, incat un ambasador strain este surprins in camera in care fusese gazduit, intins pe jos, cu capul varat in semineu, sufland fumul pe cos.
[2] Aflat la masa bunicii sale- regina Victoria, George, aflat la o varsta frageda, dispare la un moment dat fara urma. Dupa cateva minute de cautari, tanarul print apare gol pusca de sub fata de masa sub care se ascunsese, raspunzand la mustrarile bunicii sale in mod firesc: “Vroiam sa fac ceva ce nu mai fusese niciodata facut mai inainte”.
[3] BRICARD, Isabelle. Dinastiile domnitoare ale Europei. Bucuresti: Editura Vivaldi, 2004, p. 245
[4] Data nasterii printului coincide, in mod nefericit, cu aniversarea mortii strabunicului sau – printul consort Albert, sotul reginei Victoria. Astfel ca George V, duce de York, tatal printului, este sfatuit sa-si boteze fiul cu numele de Albert. In urma acestei decizii regina Victoria ii scrie ducesei de York: “Sunt nerabdatoare sa-l vad pe cel nou, nascut intr-o zi atat de trista, dar cu atat mai drag mie cu cat ii poarta numele celui care a fost atat de bun si maret.”
[5] Se spune ca dupa un avort pe care regina l-ar fi facut in anul 1924, aceasta n-ar mai fi putut ramane insarcinata, fapt pentru care cele doua fetite se nasc in urma unei inseminari artificiale, operatie realizata in secret.
[6] Regina Elizabeth in varsta de 2 ani.
[7] Celebrele cutii rosii sigilate de care regina nu se desparte aproape niciodata contin documente de stat.
