Albumul face o panoramare a portretisticii - cu o impresionanta galerie de imagini - din prima parte a secolului al XIX-lea, pana la cel de-Al Doilea Razboi Mondial, reusind sa sugereze spiritul epocii. Autorul insereaza in textul oarecum de specialitate informatii "picante" despre intamplari sau mici caracterizari ale artistilor sau ale comanditarilor. Intre personajele care pot fi regasite in studiul lui Badea-Paun se numara Consuela Vanderbilt (viitoarea ducesa de Marlborough) care i-a pozat lui Paul Helleu (tabloul se gaseste la Metropolitan Museum), Giovanni Boldini si John Singer Sargent; Printul de Wales, Regina-mama sau Arriana Boardman cu calul ei Gatsby, modele pentru Susan Crawford.
Gabriel Badea-Paun este doctor in Istoria Artei la Universitatea Paris IV Sorbona. A publicat, intre altele si biografia "Carmen Sylva, uimitoarea regina Elisabeta a Romaniei" (Bucuresti, Editura Humanitas, 2003; a doua editie revizuita si adaugita in 2007).
Care este secretul ca, pornind de la o teza de doctorat, sa scrii o carte-album de arta care sa aiba si succes de critica si de public?
Teza mea de doctorat la Paris IV Sorbona era consacrata unui portretist monden, Antonio de La Gandara, care a activat la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Incercand sa il situez cu mai multa precizie in contextul istoric si artistic in care si-a desfasurat cariera, am fost nevoit, deci, sa imi indrept analiza asupra intregii epoci ce atat de plastic a fost numita "Belle Epoque" si am ramas uimit dandu-mi seama ca exista un adevarat gol istoriografic privind aceasta chestiune. Pur si simplu, portretul de comanda din secolul al XIX-lea fusese ocolit de istoricii de arta francezi, cativa pasi fusesera facuti in Anglia de Richard Ormond in lucrarile ce le-a publicat despre John Singer Sargent, dar era numai un studiu de caz referitor la un singur artist. Era deci o ocazie, poate unica, de a scrie despre un subiect atat de interesant, iar editorul meu, Citadelles et Mazenod, cea mai insemnata editura de arta din Franta, m-a sustinut din primul moment si a coprodus volumul impreuna cu alte doua edituri Thames & Hudson de la Londra si Vendme Press de la New York.
Guillaume Cerutti, director general Sotheby's si Gabriel Badea-PAUN
Vastul volum "Portretul societatii" abordeaza portretistica din perioada secolului al XIX-lea si pana la inceputurile veacului trecut. Exista voci care afirma ca acest tip de pictura este demodat, comercial si non-creativ. Sunteti de aceeasi parere?
De la aparitia sa in secolul al XIV-lea, teoriile privind caracterul portretului si misiunea sa sociala au fost foarte numeroase si adesea s-au contrazis, iar caracterul sau comercial si non-creativ a fost adesea invocat. Pentru a evita aceasta situatie, de cele mai multe ori, portretele ce erau expuse la Salon in secolul al XIX-lea nu purtau numele modelului - o personalitate cunoscuta putea deturna atentia publicului -, ci numai enigmatice "Madame X..." sau "Monsieur Z...". Nenumindu-si modelele, pictorii isi manifestau explicit intentia de a nu copia "mecanic" o fizionomie pe panza, ci de a crea o opera de arta.
Stilurile si motivele care se regasesc in portretele realizate in perioada pe care ati analizat-o difera, in concordanta cu traditionalele scoli de pictura, inclusiv in functie de zonele geografice. Care ar fi, sa zicem, principalele modele?
Portretele realizate in prima parte a secolului al XIX-lea sunt inca tributare traditiei picturale a fiecarei scoli artistice, situatia se modifica insa cu desavarsire incepand cu mijlocul secolului al XIX-lea. Sub impulsul Expozitiei Universale din 1855, Parisul devine capitala artistica a lumii, locul care impune tendinte in pictura, sculptura sau arhitectura. Salonul parizian, scindat in doua, concurente dupa 1890 si functionale pana in 1939, si, in special, vernisajele sale sunt principalele evenimente mondeno-artistice care atrageau in capitala franceza elita sociala si politica europeana si a celor doua Americi. Aceste Saloane si expozitii impun un stil care este aproape international. Stilul minutios, descriptiv, al lui Ingres a carui scoala a dominat portetistica primei jumatati de veac este urmat de un realism aproape fotografic in anii '70-'80 care va evolua semnificativ datorita revolutiei de viziune pe care o aduc Impresionistii. Portretistii insemnati de la sfarsitul secolului al XIX-lea - John Singer Sargent, Philip de Laszlo, James McNeill Whistler, Giovanni Boldini sau Paul-Csar Helleu -, in ciuda modernitatii lor afisate, fac permenente referiri la portrete celebre din trecut, revendicand panasul lui Anton Van Dyck, Velazquez sau Goya, sau bravura tehnica a lui Franz Hals. Este foarte amuzant de remarcat ca "Portretul Olgai Orlova" al rusului Valentin Serov este foarte apropiat ca viziune de un portret realizat de americanul John Singer Sargent sau de cel al spaniolului Joaquin Sorolla.
Post-lansare, alaturi de domnii Sturdza (centru) si Djiuvara (dreapta)
Influentata de conventiile socio-economice si de viata mondena de moment, pictura, pictorii, dar si preturile au cunoscut diverse fluctuatii pe piata de arta. Cam care era mecanismul?
Un critic de arta de la inceputul secolului al XIX-lea, Auguste Jal, scria intr-o cronica despre Salonul din 1833 ca portretul este fara indoiala, dintre toate genurile artistice, cel care asigura supravietuirea materiala a pictorilor. In fapt, preturile unui portret variau foarte mult - in functie de renumele pictorului, de importanta pe care criticii contemporani i-o acordau, de relatiile sale sau de statutul social al comanditarului. Daca la inceputul secolului al XIX-lea pretul unui portret chiar al unui artist cunoscut era destul de modest, catre jumatatea veacului el s-a apreciat in mod spectaculos ajungand la culmi pe care ni le imaginam cu greutate astazi. In acei ani un portret putea costa chiar cateva zeci de mii de franci aur si putea rivaliza cu pretul unui apartament intr-un cartier select al Parisului! Portretisti precum Carolus-Duran, Henner, Bonnat sau Bouguereau sunt bine cunoscuti pentru preturile ridicate pe care le practicau mai ales pentru clientela lor americana reputata ca fiind foarte generoasa.
De cele mai multe ori, portretul nu reflecta fidel realitatea. Care sunt trucurile sau capcanele unui tablou reusit?
John Singer Sargent obisnuia sa spuna in gluma ca de fiecare data cand facea un portret, pierdea un prieten. Aceasta butada este foarte semnificativa pentru dilema in care se gaseau pictorii in fata fiecarei noi comenzi, caci trebuia oare ca portretul sa fie cat se poate de asemanator cu modelul sau trebuia sa il flateze discret? De cele mai multe ori vanitatea modelelor, in special in cazul doamnelor, dar si rolul ce ii era traditional atribuit unei astfel de efigii in constructia unui statut in societate ii determinau pe pictori sa-si idealizeze comanditarii. Apoi, artistii depindeau de ei financiar, caci un portret care nu isi satisfacea comanditarul sau familia acestuia - adesea foarte greu de convins -, putea sa fie refuzat si nu era platit. Este bine cunoscut cazul Annei de Noailles care a refuzat cu vehementa bustul pe care i-l facuse Auguste Rodin deoarece isi permisese sa ii reprezinte nasul acvilin si destul de mare, pe care sculptorul i-l facuse asa cum era el in realitate. In secolul al XIX-lea, un portret considerat reusit reunea identitea modelului intr-o cheie idealizata.
Un portret cotat drept bun asigura sau consolideaza un anumit statut in societate? Creeaza el un model in timp?
In a doua jumatate a secolului al XIX-lea asistam la o adevarata promotie sociala a unor persoane aflate cumva in marginea inaltei societati gratie unui portret realizat de un pictor insemnat. Ma gandesc la celebre curtezane precum Valtese de la Bigne, modelul Nanei lui Emile Zola sau Liane de Pougy, viitoarea printesa Ghika, care in acest fel isi creeaza o imagine respectabila, aproape ca isi gomeaza in acest fel un trecut tulbure.
Cand s-a produs declinul portretisticii? Spuneti in cartea dvs. ca doar in Marea Britanie mai supravietuieste ca arta.
Acest proces a fost gradual si destul de intins in timp. Pana foarte curand, istoricii de arta apreciau ca inventia fotografiei si apoi popularizarea si capacitatea sa de a se ameliora tehnic in deceniile sapte si opt ale secolului al XIX-lea au facut ca portretul pictat sa devina din ce in ce mai rar. Or, lucrurile nu s-au intamplat deloc asa. Niciodata nu au fost pictate mai multe portrete ca in acest sfarsit de veac al XIX-lea. Fotografia nu putea rivaliza in nici un fel cu un portet pictat. In primul rand deoarece era un procedeu mecanic, iar in viziunea epocii valoarea sa artistica era considerata ca inferioara, apoi multa vreme portretele fotografice au fost de mici dimensiuni si adesea neclare, nu aveau prestigiul unei efigii pictate ce putea fi expusa in saloanele resedintei comanditarului.
Primele semne ale declinului portretului de comanda au aparut dupa Primul Razboi Mondial. Daca pana atunci acest gen pictural reprezenta aproximativ 25% din operele expuse intr-un Salon care putea reuni pana la 2000 de tablouri, dupa Primul Razboi Mondial numarul acestora a scazut cu pana la 15 procente pentru ca dupa marea criza din 1929-1933 sa sa reduca la doar cateva procente. Portretul de comanda reprezenta in primul rand o anume societate strict ierarhizata in care aristocratia si burghezia inalta, comanditari traditionali ai unor astfel de efigii, avea un rol preponderent, insa societatea nascuta dupa Primul Razboi Mondial s-a indepartat de acest model si a dezavuat, adesea cu vehementa, aceasta marca de prestigiu social pe care o reprezenta portretul. Marea Britanie este poate singura tara in care aceasta traditie se mai pastreaza poate si datorita aristocratiei care inca joaca un rol politic si economic insemnat. La Londra exista o Societate regala a Portretistilor pusa sub patronajul Suveranului inca din vremea lui Eduard al VII-lea si care expune in fiecare luna iunie portrete realizate de membrii sai.
Credeti ca va ajunge fotografia vreodata la performanta - ma refer atat la valoarea artistica, cat si la cea de investitie financiara - unui tablou?
Incepand cu anii '40 datorita mai multor fotografi foarte talentati precum Cecil Beaton, Horst P. Horst sau Richard Avedon care realizau pentru reviste precum "Vogue" sau "Harper's Bazar" portrete fotografice inspirate din picturile din trecut, fotografia a luat locul portretului pictat. Adesea cele mai reusite dintre acestea ating in licitatiile specializate preturi comparabile cu cele ale unui portret pictat.
Volumul este disponibil in limbile franceza si engleza. Va exista si in romana?
Da, din decembrie, va fi vandut si in cateva librarii din Bucuresti. Am aflat de la Mathieu de Waresquiel care, la Citadelles et Mazenod, se ocupa cu difuzarea ca, "Portraits de Socit" a fost cumparata masiv si de un distribuitor roman.
