Hovannes Toumanian* s-a nascut în 1869, în familia unui preot din Dsegh, din tinutul Lori. Este tara gugarilor, cum i se spunea în limba vechilor armeni, pe care poetul Avetik Isahakian a descris-o ca pe o tara de legende si povesti, iar Levon Hakhverdian o numeste `un tinut homeric".
Un loc retras, unde fiecare piatra îsi are povestea si amintirile sale, pe care scriitorul Hovannes Toumanian le-a absorbit într-o opera care a devenit ea însasi, în cultura poporului sau, o piatra de hotar.
`Cititorului armean îi e greu sa-si aduca aminte prima sa întîlnire cu Toumanian, înca din prima copilarie. A auzit de el prima data pe genunchii mamei, apoi de îndata ce a mers la scoala, pîna ce a început sa-l citeasca singur si sa patrunda în universul lui poetic" (L. Hakhverdian, p. 7).
Toumanian a fost în mare masura un autodidact, plecînd din satul natal la Tiflin, unde si-a petrecut cea mai mare parte a vietii, încheiate în 1923. Calatorise între timp la Moscova (prima oara în 1908, acuzat de activitati anti-tariste, în duba politiei), la Petrograd si la Istanbul (în 1921 ca reprezentant al Comitetului Armean de Interventie). Scrisese povesti, povestiri, versuri, legende, snoave, basme. Strabatuse una dintre cele mai tulburi perioade din istoria acestui popor: masacrele hamidiene (1894-1896) si cele din Cilicia (1909), care au facut 230.000 de victime, cauzate de sultanul Abdulhamid al II-lea (`Sângerosul"), apoi cele din timpul razboiului (1915-1917), cauzate de adversarii acestuia, Turcii Tineri, care între timp preluasera puterea si au profitat de incidentul asa-zisei dezertari de la Van (la 20 aprilie 1915, populatia orasului se revolta atunci când guvernatorul turc ordona executia a cinci soldati armeni si se aliaza cu armatele ruse) pentru a declansa ceea ce istoricii numesc genocidul armean, urmat de masivele deportari din 1917-1918.
Nimic din aceste orori nu se reflecta în opera lui Toumanian. Scriind dupa Marea Revolutie din Octombrie, s-a bucurat de avantajele Armeniei sovietice si a avut astfel prilejul sa observe înca o data, daca mai era nevoie, ce înseamna sa apartii unui popor mic, incomod si încapatânat care s-a tinut de muntii lui ca însusi Noe de arca, cea care dupa legenda s-ar fi oprit pe vîrful Caucazului. Scrierile lui au de aceea valoarea unei marturii, a limbii salvate, iar comparatia cu Noe, cu arca, cu potopul si cu Elbrus nu mai e deloc întîmplatoare cînd le citim astfel.
Legende, povestiri, amintiri, basme, snoave, balade
Ce mai înseamna ele astazi, pentru poporul cu capitala la Erevan? Recentul film (2006), intitulat Voyage en Armenie, în regia lui Robert Guediguian (cu Ariane Ascaride si Gerard Meylan în rolurile principale), poate da un raspuns partial la aceasta întrebare. Într-un oras sfâsiat de saracie, crima, prostitutie si lupte politice, nu exista totusi om care sa nu priveasca spre muntele Elbrus ca spre catargul arcei pierdute. Imaginea muntelui prolifereaza peste tot: în uleiuri de mici dimensiuni sau pe afise la fel de viu colorate. Armenii îl privesc, îl nutresc, îl adora, desi e numai o piatra de cealalta parte a granitei. Dar e piatra care-i defineste. Si poate chiar inaccesibilitatea ei îi întareste.
Revenind la operele alese ale lui Toumanian, am retinut în mod special doua povestiri si o varianta la Prostia omeneasca, numita Moartea lui Kikos. Una dintre povestiri se numeste Pariul si are loc la o stâna situata pe granita ruso-turca.
Ciobanii sunt puternici, fie ei armeni sau kurzi, si se ciocnesc adesea. Un kurd se lauda într-o seara ca-l poate învinge singur pe maiestuosul cioban armean Chati.
Lupta se da într-o noapte fara stele, ca în Macbeth, si încrezatorul pastor kurd e omorât ca Patrocle. Si, tot ca în Iliada, parintele acestuia vine sa ceara hainele mortului : nu trupul, ci doar vesmintele, pentru ca `maica-sa sa poata plânge pe ele, sa-si ostoiasca dorul si sa-si gaseasca împacarea inimii."
Cealalta povestire se intituleaza Prietenul meu Nesso. Este povestea unui copil care creste la tara, înconjurat de prieteni de vârsta lui. Între acestia, Nesso e cel mai mester în a spune povesti. Cunoaste fel de fel de legende si de tainice frânturi, pe care le împartaseste cu verva celorlalti copii, care vad în el un conducator, un erou civilizator. Asta, pâna ajung la scoala primara nou-înfiintata în sat, unde Nesso nu e primit, fiind prea sarac. În primele zile de scoala, cel lasat pe afara îsi asteapta cuminte prietenii sezând în fata zidului împrejmuitor, dar dupa aceea, asa cum se întâmpla, drumurile lor diverg în mod definitiv. Cultura orala si calificarea intelectuala nativa sunt în cele din urma stinse, poate pentru totdeauna, în persoana lui Nesso, care ajunge un sarantoc razvratit si, la sfârsitul povestii, închis pentru jaf si tâlharie, în timp ce naratorul, care a tot umblat din scoala în scoala, a aflat ce putere au în lume zidurile despartitoare si împartitoare.
Hainele unui mort si zidul unei scoli : poate ca între aceste simboluri se poate gasi toata durerea si mântuirea unui neam. Câta vreme muntele e la locul lui.
Note:
* Hovannes Toumanian. Selected Works. Moscow: Progress Publishers (1985). Multumiri dlui Hrant Jaghinyan care ne-a semnalat acest volum si ne-a citit din el.
