Recenta sa carte1 trebuie citita de la coperta. Grafitti-ul cu un dragon aruncând amarnice flacari îl portretizeaza foarte bine pe autor. Ca de obicei, scrierea sa este circulara, revine la aceleasi teme si personaje, multe cunoscute din cartile precedente, ridica anecdota la rangul de Fapt asiduu hermeneutizat.
Ca la un jongler care arunca în aer sfere de foc, admiri nu numai spectacolul, ci mai ales viteza. Cuvintele sale se misca atât de repede, în directii atât de imprevizibile, încât îsi confunda marginile, se contopesc, explodeaza în jerbe de sensuri surprinzatoare. Pare un stil de o maxima lejeritate, lectura atenta ma face sa-l banuiesc însa de obsedata si atenta bibilire, calofilia sclipitoare este, în fond, adânca reverenta, o înclinare/închinare în fata cuvântului. Nu degeaba întârzii atât asupra scriiturii ("Totul este scriitura/Totul este doar holon", cum glosseaza Mircea Cartarescu într-un poem deja intrat în manuale) înainte de a intra în materia propriu-zisa. Pentru ca aici scriitura te întâmpina, îti sare în ochi, te agreseaza, te amuza, si, fara sa bagi de seama, te învata.
Trei sunt compartimentele cartii. În primul am avea, în limbaj prea terestru, comentarii la carti de Gheorghe Craciun, Radu Mares, Liviu Ioan Stoiciu, Mihai Ursachi, Paul Celan, Ruxandra Cesereanu, Ion Barbu (artistul plastic, nu poetul), Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu, Monica Lovinescu, Queneau si foarte multi altii, încondeiati în note si notite fie spre lauda, fie spre "deconstructie" (i.e. darâmare) crosetate. Si chiar ca-i holistica scriitura pituliana, de vreme ce în fiecare fraza îl vezi tot pe "el însusi" rasfrânt în sine, "patruns de sine însusi". Segmentul median se intituleaza retoric (chiar, ar merita facuta o analiza pur retorica a textelor, autorul mascând sub tehnica patafizica precum Queneau de altfel abila manoperare a uitatelor azi figuri retorice) "Modestele contributiuni ale cioranologului amator". În sfârsit, o a treia sectiune cuprinde interviuri. Ca sa nu mai pun la socoteala câteva "referiri criticiene" la precedente carti ale magistrului cajvanian cu care opul se încheie.
Renumele lui Luca Pitu de "ce-i în gusa si-n capusa", de spirit acid, polemist insatiabil si pricinos a ocultat, mi se pare, cealalta latura, a unei rare la noi capacitati de admirare. Prima parte a cartii cuprinde, în acest sens, adevarate "exercitii de admiratie" la care cata sa luam aminte cu atentie. Iar afinitatile lui pentru Cioran îl pot surprinde pe un cititor superficial, ramas doar la sensul literal al textului. Apropo: scrisul sau revin mereu la el are un paradoxal efect de reflexie, cititorul sedus si ametit risca sa ramâna la suprafata stralucitoare a paginii, sa nu perceapa seriosul (în sens kierkegaardian?) cerut de acest spirit ludic. Dar pentru cine trece dincolo de oglinda se vad niste lucruri foarte precise: eruditia, munca în biblioteca (ce frumos suna o vorba de pe vremuri: "munca cu cartea"!), acribia filologica, îngrijorarea fata de situatia învatamântului, problematica etica, lupta împotriva amneziei sociale, ba chiar meditatia despre "sensul" istoriei. Nu sunt acestea "teme deocheate ale timpului nostru"? Daca a facut din securistii de mai an, chemându-i mereu pe nume la o "judecata textuala" ca într-un ritual expiatoriu, facând din rezonanta numelor un fel de descântec de "duca-se pe pustii", adevarate personaje de epopee tiganiasca, e tocmai pentru ca judiciumul moral nu lipseste niciodata din pagina sa.
La fel în evocarea miscarii studentesti din Iasii lui 1989 si în atâtea alte sentinte vesele si triste asupra unor realitati bahluene, dâmbovitene sau europene. Atât prin umorul colosal, rabelaisian, cât si prin efectul de distanta fata de realitatile concoctate, LP este o rara speciae în scrisul autohton. Câta luciditate, atâta ironie si, prin urmare, atâta spectacol (con)textual, ar putea parafraza autorul.
Acest moldav are ochi caragialian, caci simte enorm si vede monstruos, iar limba româna o iubeste pâna la nuanta chiar împanând-o cu tot felul de strainisme "vii si moarte", latinisme, nemtisme sau frantuzisme, topite în etimologii hermeneutizate fara osteneala într-un idiom personal.
Apropiindu-ma de finalul acestei încercari de apropiere de ochiul ciclonului marturisesc a fi câstigat un discret pariu cu mine însumi: acela de a nu da nici un citat din LP în tot articolul. Caci de as fi cedat sirenei, toata încropirea personala s-ar fi transformat într-un colaj în care nici un cuvânt n-ar fi trebuie sa-mi apartina. Efectul duhului jucaus închis în sticla si eliberat în carte!
Note
1 Luca Pitu, Dinspre ei si dinspre mine, ed. Paralela 45, 2006. 375 p.
Christian Craciun
