Ar fi un mod simplist de a privi poezia lui Avram doar prin elemente poeticeşti care amintesc de curente sau creatori din Hexagon; bistriţeanul exersează dezinvolt de la sensibilitatea muzicală a simboliştilor, la poezia existenţială, purtând amprentele de simţire ale toposului nostru “condimentat”, fireşte, cu oferta vremurilor prin care autorul a trecut şi care l-au impresionat (tuşat, am spune, cu un barbarism la modă). De la poezia descriptiv-reflexivă “Au cimetière” (La cimitir), amintind de armonica bacoviană, la rătăcitorul metafizic din “L’errant” sau la cea ludică, “J’ai froid” (Mi-e frig), ori filosofică a “îngheţării” kantiene a timpului din “Un instant... et puis...” în care se spune: “Un instant... et puis,/ Le temps s’est caché/ Sans aucun bruit” - adică “O clipă... apoi/ Timpul s-a pierdut/ Fără nicio şoaptă”.
Dacă Avram nu s-a strămutat la Paris ca Fundoianu, Vornca ori Vişniec, spiritul “hexagonului” bântuie prin ţinut când silenţios, tandru, luminos, când prin poeme mai neguroase pătrunse de tristeţea că timpul trece şi cu el vieţile noastre “A petit feu” (la foc scăzut), cum spune un poem. Destule s-ar putea spune despre virtualităţile liniştii (“Silence égaré”) din volum, dar cartea este mult mai mult decât această încercare de prezentare limitată de spaţiu.
