depinda de ajutorul celor din jur pentru cele mai neinsemnate gesturi. Naturi moarte in culori vii, peisaje, portrete, scene de grup, incantatoare reprezentari ale inocentei copiilor, scene de interior, nuduri, o gama larga de subiecte si mii de tablouri pictate intr-o cariera longeviva, o perioada de cumplita saracie (cand Renoir isi permitea cu greu sa cumpere culori) si apoi o existenta relativ prospera, cu lucrari vandute, sustinatori si prieteni influenti, succes de public si critica. Renoir a fost unul dintre putinii fericiti, mai ales dupa ce a parasit aglomeratia si zgomotul urban in favoarea linistii din satul Cagnes-sur-Mer, unde locuinta artistului este astazi Muzeul Renoir. Cei care au sansa de a ajunge sa viziteze casa artistului (bine restaurata si intretinuta) vor descoperi mai putine picturi decat ar fi de asteptat, dar in schimb aici pot fi vazute mai multe sculpturi, inclusiv Venus Victorius, poate capodopera sa in domeniu, asezata in gradina resedintei. Poate ca nu multi dintre cei care au vazut cateva dintre tablourile lui Renoir, fie originale, fie reproduceri, stiu ca in ultima parte a vietii pictorul s-a dedicat pentru o vreme sculpturii. Fusese mereu interesat, dar mai curand ca privitor decat ca sculptor, insa avea sa faca primele lucrari tarziu, pe la varsta de 66 de ani, cand reuseste sa realizeze doua busturi ale lui Coco, unul dintre fiii sai si unul dintre modelele sale preferate.
Va reveni la sculptura cativa ani mai tarziu, in 1913, cand isi da seama ca vrea mai mult ca oricand sa lucreze. Din pacate durerile cumplite ale reumatismului de care suferea il transformasera intr-un infirm, imobilizat intr-un carucior cu rotile, si pentru a picta avea nevoie ca cineva sa ii pregateasca paleta de culori si sa ii lege pe rand pensula dorita de mana. Chiar si asa lucra, dar i-ar fi fost imposibil sa modeleze lutul. Cu ajutorul lui Ambroise Vollard, negustor de arta esential pentru succesul impresionistilor si un prieten apropiat, Renoir si-a gasit un asistent, un anume Richard Guino. Era la randul lui artist plastic, desi unul amator si (se pare) nu foarte inzestrat cu talent, dar mai fusese asistentul unui sculptor cunoscut, Aristide Maillol.
Cei doi aveau sa lucreze impreuna pret de cinci ani, pana in 1918, si cu ajutorul lui Guino pictorul a reusit sa termine mai bine de 20 de lucrari. Solutia gasita de Renoir? Realiza de regula o schita initiala, in tuse rapide si precis (pe cat ii permiteau durerile) de la care pornea Guino, si statea langa asistent dandu-i instructiuni sau, cand putea, folosind un baston lung pentru a-i arata acestuia unde si cum trebuie sa modifice lucrarea. Parea complicat si bizar – nu intamplator mai tarziu unii cercetatori s-au intrebat exact cat de mult ii datoreaza sculpturile lui Guino – dar a fost o solutie de compromis care a functionat. Cel putin pana cand Guino, satul sa fie un simplu instrument si un subordonat, a plecat furios de langa Renoir. Peste decenii, in 1968, va deschide un proces in urma caruia i-a fost recunoscuta calitatea sa de coautor al sculpturilor, chiar daca acestea prin tematica, expresie si linie sunt categoric lucrari de Renoir. Dupa plecarea lui Guino, Renoir va colabora si cu sculptorul Louis Fernand Morel, care va continua sa lucreze cu familia pictorului dupa moartea acestuia.
Foto: wikipedia.org, tate.co.uk
