Esref Armagan este un pictor turc in varsta de 52 de ani, destul de cunoscut in tara sa natala si, spun specialistii, foarte talentat. In acelasi timp este considerat un adevarat fenomen in lumea artistica, dintr-un motiv care nu are legatura cu talentul sau temele abordate de pictor. Esref Armagan este orb din nastere. Nu a vazut niciodata un obiect, dar le deseneaza pe toate perfect, din orice perspectiva, cu sau fara jocuri de umbra, fie ca este vorba de un elefant, o ceasca sau o cladire. Una dintre cele mai cunoscute lucrari ale artistului, un portret al fostului presedinte american Bill Clinton, i-a surprins pe toti prin asemanarea aproape fotografica, dupa ce Armagan a folosit ca model o fotografie in relief. Pictorul turc este un autodidact. Nu a urmat cursurile vreunei scoli de arta, nu a primit nici sfaturi de la maestri si nu a vazut nici un tablou celebru sau un album cu reproduceri. Armagan si-a expus lucrarile in muzee din intreaga lume, starnind controverse si gasindu-si lesne admiratori. Marea intrebare la care nimeni nu reusea sa gaseasca raspuns era: "Cum este posibil ?" Daca pictorul nu a vazut niciodata lumea asa cum este, cum reuseste totusi sa o redea cu acuratete si nu in ultimul rand cu talent ? O echipa de cercetatori din Boston a acceptat aceasta provocare, incercand sa afle modalitatea in care creierul artistului s-a adaptat pentru a oferi reprezentari vizuale in lipsa vederii. Cercetarile ar fi trebuie sa aduca mai multe informatii despre capacitatea creierului de a-si reorganiza functiile bazandu-se pe informatii si experiente noi. Armagan s-a supus rabdator experientelor, el insusi curios cu privire la rezultate. Cercetarile au inceput in iulie 2004 la Beth Israel Deaconess Hospital din Boston. Atunci Armagan a acceptat sa se supuna unui test MRI in timp ce creiona pe o foaie de hartie. In timpul testului artistul a pipait cateva obiecte de mici dimensiuni - o cana, un elefant de jucarie, o periuta de dinti - pe care le-a desenat apoi din memorie. De fiecare data desenele au reprodus perfect obiectul, chiar daca artistul nu a creat simple copii, ci lucrari artistice. Experimentul a continuat cu sarcini similare, dar din ce in ce mai complexe, iar Armagan s-a descurcat de fiecare data tot mai bine. Rezultatele i-au stupefiat pe medicii din echipa. In timp ce desena, creierul lui Armagan reactiona ca si cand artistul vedea. Testele au fost repetate, iar rezultatele au fost de fiecare data aceleasi. Armagan se comporta ca un artist care vedea obiectele si le transpunea pe hartie. Aceste rezultate au rasturnat practic teoria clasica, potrivita careia creierul este o entitate incapabila de schimbare, la nivelul careia fiecare functie este clar definita, iar in cazul unei accidentari creierul nu se mai poate reorganiza. Iar aceasta schimbare de optica a fost clar demonstrata prin metode stiintifice imposibil de contestat, ceea ce nu fusese posibil in trecut. Dar aceasta noua viziune are la randul sau o intreaga istorie. La sfarsitul anilor 1850 neurochirurgul Paul Broca a fost primul care a sustinut ca limbajul era asociat unei zone specifice din creier. Ideea a fost primita initial cu scepticism, dar in urma unor cercetari mai amanuntite specialistii au ajuns la o concluzie, atunci revolutionara: fiecare zona a cortexului este asociata anumitor functii. Partea din spate proceseaza informatiile vizuale, centrul senzatiile de durere, atingere sau vibratiile, partile laterale sunetul. Aceasta impartire era considerata o dogma imuabila si asa a ramas pentru mai multe decenii. Insa incepand de la jumatatea secolului trecut, pe masura ce noile tehnologii permiteau noi metode de investigatie, aceasta teorie a inceput treptat sa se clatine, pentru a fi in final distrusa: de fapt creierul, mai ales in urma unei traume, se reorganizeaza si adapteaza, iar acest proces are loc in permanenta. Cand unele simturi - precum vazut sau auzul - nu folosesc regiunile din creier alocate acestea sunt preluate de alte simturi. Ianuarie 2006 |