Nascut pe 7 iunie 1848, Henri Paul Gauguin, viitorul pictor si sculptor - unul dintre cei mai importanti artisti moderni - avea sa isi petreaca anii copilariei in Lima, Peru, intr-un spatiu exotic, plin de bogatii si legende. Paul Gauguin si-a petrecut aici patru ani din viata, alaturi de mama sa si sora sa, Mari, si de bogatele rude, care nu ezitau sa-i indeplineasca orice capriciu. Isi pierduse tatal pe drumul spre America, dar era un copil rasfatat si adorat, intr-un spatiu fantastic, a carui nostalgie il va insoti toata viata. Familia revine la Orleans in 1855, apoi la Paris, pentru ca Paul Gaugin sa isi inceapa studiile. Nu va mai ajunge niciodata in Peru. Dar va pastra obsesia si nevoia pentru taramurile exotice.
La varsta de 17 ani se inroleaza in marina comerciala si calatoreste un timp, inainte de a deveni agent de bursa, in 1870, profesie pentru care va dovedi un talent extraordinar. Daca alti agenti pareau urmariti de ghinion, Paul Gauguin parea sa aiba doar noroc - incepe sa castige tot mai bine, face speculatii inspirate, este cautat de clienti. Interesant este ca in aceeasi perioada incepe sa deseneze si sa picteze - primele desene dateaza din 1871. Il cunoaste pe un mic functionar, un anume Claude-Emile Schuffenecker, singurul care va reusi sa se apropie de ciudatul Gauguin, iar cei doi incep sa lucreze in atelierele celebrei Academii Colarossi. Viziteaza impreuna muzeele si galeriile, lucreaza in aer liber, ii cunosc pe ceilalti pictori. Paul Gauguin continua sa castige bine, se casatoreste cu Sophia Gad - cei doi vor avea cinci copii - si duce o viata linistita. Sau asa ar fi fost, daca pasiunea sa n-ar fi fost pictura.
Viziteaza expozitii, lucreaza intens, castiga suficient pentru a-si permite sa cumpere culori bune, lucrari ale altor artisti, gravuri. Ii descopera cu entuziasm pe impresionisti, si este si unul dintre primii colectionari de pictura impresionista, intr-o perioada in care stilul era respins de majoritatea criticilor si mai ales de public. Forta lor, culorile, onestitatea artistica, felul in care ei incearca sa redea realitatea, toate sunt pe placul lui Gauguin. Este foarte apropiat mai ales de Pissaro, care este pentru Gauguin un model si un exemplu. Expune adesea alaturi de impresionisti, pictura si sculptura, fara prea mare ecou. Influentat mai ales de Pissaro si Cezanne, incearca sa ii imite - fara prea mare succes - pare sa neglijeze tot mai mult afacerile, prefera sa mearga la expozitii, la vernisaje, viziteaza galeriile. Treptat se indeparteaza de impresionisti, in buna parte din cauza comportamentului sau dificil, dar si pentru ca dorea sa isi gaseasca un stil propriu, un stil aparte, care sa poata exprima ceea ce vedea Gauguin.
In ciuda opozitiei familiei, in 1883 se retrage din afaceri si se dedica exclusiv picturii. Lovitura data bugetului familiei este grea, multi dintre cei care il cunosteau il considera nebun, mai ales cand isi dau seama ca Paul Gauguin spera sa castige suficient din pictura. Sotia, furioasa si ingrijorata, se muta cu cei cinci copii la Copenhaga, alaturi de parintii ei. Gauguin o urmeaza, pentru scurt timp, dar obsesia pentru pictura este mult prea puternica. Va reveni la Paris, insotita de Clovis, unul dintre fiii sai, si continua sa lucreze intr-un ritm nebunesc. Va locui cateva luni in nord-vestul Frantei, la Pont-Aven, mai pleaca in Martinica, lucreaza la Canalul Panama, incercand in permanenta sa se perfectioneze si sa invete. Cu toate acestea, lucrarile sale nu se bucurasera de prea mult succes, si chiar prietenii artisti il priveau ca pe un excentric, un om bogat care renuntase nebuneste la tot, fara sa aiba nici macar talent.
Cel mai apropiat de el se va dovedi din 1888 Vincent van Gogh, privit cu la fel de multa neincredere, un personaj straniu si neinteles de majoritatea colegilor de generatie, respins de critici si galeristi, incapabil sa vanda lucrarile sale, dar obsedat de pictura si grafica. Paradoxal sau nu, cei doi se vor completa foarte bine. Gauguin era arogant, sarcastic, inca un rafinat, in timp ce Van Gogh era prietenos, deschis, dornic de o prietenie, plin de proiecte idilice. Vor locui un timp la Arles, dar prietenia va degenera in conflicte, ducand la celebra criza a lui Vincent, cand artistul il ataca pe Gauguin si apoi se auto-mutileaza. Satul si indiferent la drama fostului prieten, Gauguin pleaca la Paris, iar in 1891, dezgustat de arta si civilizatia europeana, pleaca definitiv in Tahiti.
Cautarea unor locuri la fel de frumoase si fermecatoare precum cele din copilaria sa peruana nu incetase niciodata. Separat de facto de familie, fara prea multi prieteni sau admiratori printre artisti, obsedat de propra-i opera si nedorind sa mai faca vreun compromis, Gauguin se refugiaza practic in Tahiti. Stilul sau, aproape de maturitate, anunta o explozie de culoare si senzualitate, in maniera primitiva, dar abia experientele si viata in Tahiti il vor definitiva. Fascinat de naturaletea, inocenta primitiva si ritualurile celor din Tahiti, uluuit de dimensiunea cromatica pe care o descoperea aici, se decide sa se rupa definitiv de Lumea Veche si sa picteze exclusiv aici, in Lumea Noua. Lucrarile realizate in Tahiti sunt o explozie de lumina si culoare, marcate de un primitivism fascinant, compozitii adesea fantastice in care artistul pornea de la o scena banala din viata locuitorilor si ajungea la scene indelung gandite, mai curand simbolice.
Se va imbolnavi insa in scurt timp si este nevoit ca in toamna lui 1893 sa revina in Franta, locuind pentru o perioada la Paris, unde cheltuie o mica mostenire ramasa de la un unchi. Incearca sa prezinte publicului si criticilor lucrarile sale din Tahiti, organizeaza chiar o expozitie, dar reactia este negativa, iar vanzarile cel mult modeste. Furios, pictorul paraseste din nou Franta si calatoreste in Danemarca, revine in tara, si incearca din nou sa isi vanda tablourile. Amator, obscen, netalentat, impostor, nebun - doar cateva dintre epitetele cu care este primit. Pleaca din nou in 1895 in Tahiti, decis sa nu se mai intoarca vreodata in Europa care nu ii intelesese arta. Moare in 1903., foarte bolnav, amenintat cu inchisoare - pentru niste nereguli legate de registrele administratiei - lasand insa in urma o colectie de capodopere, o parte dintre ele distruse in perioada urmatoare din neglijenta.
Foto : academic.shu.edu ; richardnathanson.co.uk
Septembrie 2008
