Retras si acceptand putini oameni in preajma sa, Paul Cezanne a pastrat discretia si asupra relatiei cu Hortense Fiquet, pe care a cunoscut-o in jurul anului 1869, pe cand aceasta era model pentru artisti si avea o modesta slujba de croitoreasa. In ciuda (sau poate tocmai din cauza) opozitiei familiei, Cezanne a continua relatia, au ajuns sa se casatoreasca si sa aiba un fiu impreuna, dar relatia s-a degradat treptat si ulterior cuplul va divorta. Desi nu ar fi fost convinsa de talentul si importanta lui Cezanne, Hortense a fost totusi unul dintre modelele sale preferate pentru portrete, peste 40 la numar, si cel mai adesea in posturi sobre, purtand si haine modeste, in culori terne. Cezanne putea fi un veritabil tiran cu modelele sale, si circula initial ca anecdota una dintre replicile sale, pe care i-ar fi adresat-o sotiei dupa ore de pozat: Stai nemiscata ca un mar! Ai vazut un mar care sa se miste? In plus Cezanne i-ar fi reprosat adesea ca este prea interesata de viata mondena si de petreceri, prea putin de opera lui, iar treptat distanta dintre cei doi soti a crescut. In acest portret pictat in perioada 1883 - 1887 (din pacate nu are data) Hortense este obosita, absenta, cu o fizionomie trista si resemnata, asa cum apare de altfel in majoritatea reprezentarilor facute de sotul ei. Nu lipsita totusi de o anumita gratie, o impletirea a liniilor rochiei ce se continua cu traseul sinuos al parului desfacut, este o Hortense ce ar putea fi oricine altcineva decat o sotie fericita. Rece, chiar sumbra, imaginea incearca sa prezinte mai putin infatisarea exterioara a subiectului si mai curand fiinta sa interioara, sentimentele si personalitatea de dincolo de imagine, subiect care il preocupa pe pictor tot mai des.
Paul Cezanne, un geniu dificil si solitar
Nascut in 1839 in Aix-en-Provence, acel mic orasel din partea de sud a Frantei care va deveni un nume atat de important in istoria picturii din veacul al XIX-lea, Paul Cezanne a avut o sansa pe care prea putini dintre colegii sai de generatie ar fi indraznit macar sa o viseze. Provenea dintr-o familie destul de instarita (ulterior va mosteni o avere substantiala, care i-a permis sa ignore criticii si esecurile repetate), care l-a sprijinit financiar, ceea ce i-a permis sa duca un trai modest la Paris, unde s-a inscris nu la Ecole des Beaux-Arts (mai tarziu avea sa fie respins la examenul de admitere), ci la mai putin cunoscuta Academie Suisse. Era, dupa cum isi amintesc mai tarziu cei care l-au cunoscut, un caracter dificil, care se arunca in boema cu o furie aparte, era adesea ironic pana la sarcasm, lua totul in ras si era atat de convins de justetea si valoarea stilului sau, incat parea poate mai curand un maniac, un nebun, decat un mare pictor. Participa la fel ca multi altii la Salonul oficial, fiind respins din nou si din nou (cu o singura exceptie, in 1882, si atunci datorita influentei unui prieten), ceea ce il facea si mai furios si ironic la adresa criticilor si pictorilor “oficiali”.
A avut putini prieteni, cel mai important fiind prozatorul Emile Zola, insa dupa ce acesta a publicat celebrul roman Opera, in 1866, ruptura a fost definitiva. Cezanne a vazut in personajul Claude Lantier un atac deschis la adresa sa – era de altfel foarte sensibil si suspicios, vazand in cei din jur mereu potentiali critici – si a pus punct prieteniei printr-o misiva rece si politicoasa. Ceea ce nu l-a impiedicat ca la moartea lui Zola sa sufere ingrozitor.
Cezanne a lucrat mereu enorm, fiind in acelasi timp un artist prolific, dar si unul care isi distrugea cu furie lucrarile, oricat de mult timp i-ar fi luat pana atunci, daca fie si un mic detaliu nu ii mai era pe plac. Si nu se multumea adesea sa picteze altceva pe aceeasi panza, ci o taia furibund si revenea din nou si din nou asupra aceleiasi teme. Cel care incerca sa impace arta vechilor maestri cu noua paleta cromatica a impresionistilor (se poate spune ca a reusit) nu si-ar fi imaginat in decursul anilor in care era din nou si din nou respins sau atacat in presa vremii ca intr-o zi va fi vazut ca un veritabil sef de scoala, o influenta uriasa asupra noilor generatii si un artist complet si surprinzator de original. A lasat in urma portrete, peisaje, naturi moarte pe care toti cei care le vedeau spuneau automat “acesta e un Cezanne”. O prima expozitie Cezanne, organizata in 1895 de negustorul de arta Ambroise Vollard, o figura legendara in istoria impresionismului, care a lasat si un interesant volum de memorii, nu a avut impactul de public pe care Cezanne l-ar fi sperat, dar multi dintre tinerii pictori descopereau un veritabil si sigur maestru in viata, original si mereu surprinzator.
Solitar (isi dadea greu adresa atelierului celor pe care nu ii cunostea), uneori rautacios, prolific, a continuat sa lucreze pana la sfarsitul vietii, cand se retrage la Aix, unde isi va construi la inceputul secolului trecut un atelier, astazi muzeu. Bolnav, obosit, epuizat, continua totul sa picteze cu o energie si o bucurie ce pareau a apartine unui tanar plin de entuziasm. Moarte in 1906, din cauza unei pneumonie, dupa ce o furtuna l-a surprins pe camp, unde la varsta lui continua sa lucreze in aer liber ca si in urma cu decenii.
A lasat in urma sa aproximativ 900 de tablouri in ulei si peste 400 de acuarele (fiind unul dintre maestrii acestei tehnici), pentru a nu le pune la socoteala pe cele distruse, o mostenire ce avea sa modifice radical peisajul artelor plastice. A trecut in decursul anilor de activitate de la o paleta mai curand sumbra, tributara vechilor maestri, cu subiecte adesea intunecate si personaje marcate de suferinta la o perioada impresionista, plina de vitalitate si culoarea, pe masura ce stilul sau se forma si maturiza spre tusele, cromatica si compozitiile ce aveau sa marcheze si sa influenteze arta noilor generatii.
