Sunt intelectualii care, trecuti bine de prima tinerete, nu au lasat nimic in urma: o carte, o idee mareata, o generatie de invatacei. O pastaie e un cofraj, ceva ce ar trebui umplut cu miez; de regula, pastaile intelectuale nu sunt dotate cu discretie, vor sa-si comunice nulitatea cat mai sonor posibil. Bine infipte in sistem, se adapteaza repede. Sunt polemice si au mania persecutiei (pardon, a gastilor). Au scos cel mult cateva colectii de articole, poate niste compilatii nereusite, uneori cate un volum de versuri. Pastaile nu sunt ratati, in genul "poetului Garii de Nord", sunt indivizi deseori carismatici, normali, activi. Numele nu conteaza, nu ma pricep la demascari, insa nu descriu un tipar abstract, stiti bine.Pastaile s-au inmultit. De la umanioare s-au indreptat spre politica (sau poate miscarea a fost inversa) si spre media (celebrii comentatori, deveniti vedete pe sticla, permanent consultati ca niste oracole pricepute la toate).
Peste tot gasesti "specialisti" in nimic, personaje pe care constiinta de a nu fi facut ceva memorabil in toata viata lor nu-i chinuie defel si nu-i incuie in anonimat. Unii au ajuns in varf, uitand ca va veni o vreme cand vor da socoteala: posteritatea le va da "delete" rapid, si asta e suficient, cred. Acum am de partea mea tineretea, stiu ca nu va dura si mi se face frica. In facultate, mi-am dorit profesori ca Vianu, Calinescu, Nae Ionescu (da!); am avut, cu putine exceptii, doar pastai plictisite. De pastai am tot avut parte si in cariera mea de jurnalist: a fi pastaie tine de teritoriul prostiei fudule, or, acest tinut e, se stie, fara margini. Ii multumesc dlui Dan C. Mihailescu pentru ca mi-a "imprumutat" acest cuvant, prima data l-am auzit rostit, cu aproximativ acest sens, de catre domnia sa. Il cautam de ceva vreme.