Grigorescu, in epoca sa, era un reper indiscutabil, in jurul lui adunandu-se deopotriva energiile si sperantele contemporanilor. La fel erau si Luchian, Patrascu, Tonitza etc. Astazi, rolul simbolic al artistului s-a erodat.
Insa in ciuda acestei realitati, artistul roman nu este tocmai un defavorizat cronic. Toti profesionistii si-au gasit formule de supravietuire si au relatii directe cu o clientela activa si fidela.
Ei isi rezolva, astfel, problemele materiale, dar evitarea galeriilor si vanzarea din atelier nu creeaza, din pacate, cota si nu asaza rational preturile pe piata, cu alte cuvinte nu aduc beneficii fenomenului in ansamblu si pe termen lung.
Chiar si artistii tineri care, la prima vedere, par a fi grav dezavantajati, au la dispozitie o plaja larga si diversa de programe cu finantari din spatiul national si european.
Pe de alta parte, oricat de eficient si-ar fi reglat sistemul sau de relatii, artistul contemporan se va afla mereu intr-o stare de insatisfactie mai mult sau mai putin manifesta, pentru ca noii cumparatori nu se prea dau in vant dupa arta `proaspata`.
Ei cauta maestri si vaneaza mitologii. In mod paradoxal, singurul domeniu in care moartea poate fi perceputa pozitiv este acela al artei. Suna macabru, dar, din pacate, asa este: se considera in mod tacit ca un artist bun este un artist mort. Sunt, evident, si colectionari care cauta arta contemporana fara niciun fel de prejudecata, insa ei sunt putini si, oarecum, nereprezentativi in economia generala a climatului nostru artistic.
In principiu, fiecare artist are o supapa prin care poate iesi la suprafata, dar, deocamdata, aceste mecanisme sunt marginale si strict individualizate. Ele acopera doar nevoi imediate, nu marcheaza fenomenul in profunzimea lui si nici nu determina acea coerenta obligatorie care defineste o existenta artistica solida si o piata de arta functionala.
