Augustin Ioan face parte din acea categorie de oameni de cultura pe care eu îi numesc `buldozere". Raspunsul sau radical si voluntar la diversele si adesea încâlcitele probleme si provocari contemporane m-a determinat sa îl vad astfel. Ca arhitect, ca istoric si teoretician al arhitecturii, ca antropolog al culturii si ca scriitor, Augustin întrevede calea cea mai scurta si cauta solutia cea mai directa, edificata cu gesturi largi, generoase. Atitudinea sa lipsita de flexibilitate conjuncturala si meandre inutile a facut, probabil, ca întâlnirea mea cu Augustin sa nu fie întâmplatoare. L-am cunoscut într-un moment aparte al preocuparilor mele artistice si teoretice. La sfârsitul lui 1996 încercam sa organizez la Constanta un simpozion de sculptura monumentala. Întrevedeam atunci ca arta monumentala ori sculptura se pot implica mai profund într-o societate tarata de regimul totalitar, asa cum era (si din nefericire mai este si acum) cea româneasca postdecembrista. Reducerea acestor genuri la statuarul comemorativ ori ambiental-decorativ mi se parea, daca nu o veritabila înfundatura, cel putin un drum sigur spre desuetudine. Eram preocupat de definirea unui concept aparte privind arta destinata spatiului public. Totodata, cautam sa adun pentru proiectul de la Constanta o echipa de tineri cu mintea si inima deschise, neosificate, potriviti demersului neobisnuit pe care îl planuiam. În acest context, în primavara lui 1997, prin intermediul Luizei Barcan, si ea cooptata în proiect, l-am întâlnit pe Augustin. Am discutat la atelierul meu din Amzei aproximativ 15 minute. Nu a trebuit sa-l conving de nimic. Augustin era gata convins. Parea ca ne cunosteam de mult. Am descoperit si prieteni comuni. Pe poetul Cristian Popescu, de pilda, care ne parasise cu câtiva ani în urma si de care ne legau pe amândoi experiente notabile din anii ’80. Împreuna cu Augustin si Luiza am numit proiectul Habitat si Arta în România (HAR) si i-am conturat conceptul de baza: `A vindeca spatiile publice si comunitatile umane delabrate prin interventie artistica". Augustin s-a implicat cu trup si suflet în proiectele care s-au desfasurat în 1997, 1998 si 1999. Ba a mai adus si alti tineri colegi de ai sai, la fel de dezinvolti: pe Catalin Berescu si pe Costel Goagea.
Proiectul a lasat în urma 17 spatii publice reabilitate estetic si functional-urban în Constanta, Basarabi, Valul lui Traian si Râmnicu Vâlcea, a avut un succes notabil în strainatate si, ca de obicei, mai modest în tara.
Colaborarea noastra a continuat apoi pe o alta tema de stricta actualitate si cu implicatii profunde care a constituit ocazia pentru desfasurarea unei serii ample de simpozioane, sesiuni de comunicari, scoli de vara, stagii de instruire postuniversitara organizate de noi, la Muzeul Satului Vâlcean, în perioada 2000:2005: proiectul Traditie si Postmodernitate.
În fapt, o încercare de a evalua critic în ce masura spiritualitatea si mentalitatile traditionale premoderne se manifesta în societatea contemporana, altfel spus, daca exista o reala fractura între cultura traditionala si cea contemporana. Si de aceasta data bateam la usi deschise. Augustin era la rându-i framântat de asemenea întrebari.
Preocuparile mele au revenit si asupra unei teme de care eram interesat înca din studentie: `Ce este în context contemporan arta sacra si daca arhitectul/artistul vizual, odata iesit din traditie, mai poate avea acces la sacralitate?". Si aici aveam sa ma întâlnesc cu Augustin, care, aveam sa constat cu placere, începuse cu câtiva ani în urma publicarea unei serii de studii si eseuri dedicate spatiului sacru si semnificatiei acestuia. În 2002 se desfasura la Bucuresti al doilea concurs pentru Catedrala Patriarhala, concurs câstigat de un colectiv de studenti de la Universitatea de Arhitectura si Urbanism `Ion Mincu", condus de Augustin Ioan. Tot în acel an, dupa o adevarata lupta de uzura cu ministerul, Augustin reusea sa înfiinteze la Universitatea de Arhitectura masterul de antropologia spatiului sacru la care m-a invitat si pe mine sa sustin câteva prelegeri. Asa
s-au înlantuit 10 ani de preocupari comune, de lucru împreuna si de prietenie. Scepticii ar putea numi coincidente fericite toate întâlnirile noastre de idei fructificate apoi în gesturi artistice si în constructii teoretice. Eu cred ca nu exista coincidenta, ci doar un fel de predestinare. O predestinare care a facut posibila, mai presus de orice demers cultural, trainicia unei prietenii de maturitate. De obicei, prietenii ni-i facem în copilarie sau în adolescenta. Augustin si cu mine ne-am întâlnit mai târziu, la vârsta când celor mai serioase întrebari a venit timpul sa li se dea cele mai serioase raspunsuri.
De obicei, prietenii ni-i facem în copilarie sau în adolescenta. Augustin si cu mine ne-am întâlnit mai târziu, la vârsta când celor mai serioase întrebari a venit timpul sa li se dea cele mai serioase raspunsuri.
