Celeste Albaret a intrat in serviciul lui Marcel Proust - "domnul Proust", cum avea sa ii spuna mereu cu afectiune sincera - mai mult din intamplare, in buna masura pentru ca sotul ei, cu care abia se casatorise, era unul dintre soferii de taxi (o meserie destul de rara in 1914) la care Proust apela adesea. Stranie compatibilitate intre tanara care descoperea Parisul, tematoare si asteptand un sot care fusese mobilizat intr-un razboi pe care nimeni nu il intelegea cu adevarat, si un scriitor retras, chinuit de crize de astm si petrecand cea mai mare parte a zilei in camera sa captusita cu pluta, scriind in caiete un roman aparent interminabil.
Dar blandetea si increderea lui Proust impreuna cu felul natural si devotat de a fi al doamnei Albaret au construit o relatie ce avea sa dureze pana in 1922, anul mortii lui Proust. Si spre deosebire de unii dintre cei care il cunoscusera mai mult sau mai putin Celeste Albaret avea sa isi spuna adevarul ei abia in 1973, in volumul "Monsieur Proust" (Domnul Proust. Amintiri consemnate de Georges Belmont, editura Albatros, Bucuresti, 2004 pentru talmacirea romaneasca). Si Celeste a fost cea care surprindea in aceasta colectie de amintiri de o rara sensibilitate si duiosie unele dintre secretele si ritualurile definitorii pentru Proust, inclusiv pasiunea sa pentru cafeaua filtru.
Cum prefera Proust esenta de cafea
Ritualul trebuia de fiecare data respectat in cele mai mici detalii, si dupa cum isi amintea mai tarziu Celeste Albaret nici macar o singura data nu a indraznit sa schimbe ceva pentru cafeaua de fiecare zi a domnului Proust. In primul rand cafeaua era destinata micului dejun, de multe ori aproape singura masa a scriitorului, insa acest mic dejun era servit dupa-amiaza, uneori la patru, alteori la sase. Cafeaua trebuia sa fie intotdeauna Corcellet (o bacanie de lux celebra in acea vreme pentru varietatea si exotismul marfurilor sale) si ca un adevarat pasionat Proust cerea ca cel care o cumpara sa mearga pana la pravalie, in arondismentul al XII-lea din Paris, pentru ca mult dorita cafea sa fie proaspata, perfect prajita, fara sa piarda vreun pic din aroma. Se folosea un filtru cu aceeasi prestigioasa marca, o tava la fel, si Celeste Albaret, in calitatea ei de menajera si mai tarziu prietena a "domnului Proust", avea sa deprinda repede procedeele.
Cafeaua macinata foarte fin se presa in filtru, chiar se indesa, iar apa trecea foarte incet, multa vreme, strop dupa strop - cerea nu doar rabdare dar si experienta alaturi de talent - totul pus in bain-marie pentru ca temperatura sa fie cea ideala. Si mai ales pentru ca niciodata nu stiai exact ora la care Proust avea sa vrea sa isi bea cafeaua. Intotdeauna cantitatea trebuia sa fie de doua cesti, cate incapeau intr-o cafetiera mica de argint, preferata sa si masura in care avea mereu incredere. Laptele care insotea "esenta de cafea", tare si plina de aroma si personalitate, era proaspat, adus in fiecare zi. Si in fiecare zi Celeste avea sa ii aduca lui Proust o tava mare de argint, pe care se gaseau cafetiera, bolul, zaharnita, cana cu lapte si intotdeauna un croissante. Si nu o madlena. Cafea pe care Proust prefera sa o bea singur, departe de orice privire iscoditoare.
Foto: famousauthors.org
