,,O carte despre nonfictiune, despre eseistica si cartile fundamentale ale cunoasterii pe care le-am citit in ultima vreme, de la Solomon Marcus pana la Monica Lovinescu, fiecare in planul ei. Mi se pare o carte deschizatoare de orizonturi, extrem de utila pentru a intelege vremea noastra si pentru a putea sa ne situam mai bine intr-o epoca in care totul se schimba cu repeziciune, in care reperele par a fi disparut definitiv si in care e foarte greu sa ne mai simtim radacinile culturale de care ar trebui sa fim legati."
Tudorel Urian, n-ar fi bine sa luam acum, la inceputul dialogului, temperatura criticii literare actuale?
S-a vorbit foarte mult despre critica literara actuala si despre un anumit impas in care s-ar afla. Parerea mea este ca lucrurile nu sunt chiar asa de negre cum le prezinta unii. Exista in critica literara actuala niste tendinte care tin trend-ul literaturii propriu-zise. Au aparut critici tineri de foarte mare valoare si ma gandesc acuma la Paul Cernat in primul rand, apoi la Daniel Cristea Enache, Costi Rogozeanu care a debutat de curand...
Bogdan Alexandru Stanescu, Mihai Iovanel...
Exact. Este o intreaga generatie noua de critici literari care se adauga vechii critici. Mai sunt inca activi, dar destul de rar, Dan Cristea, Gabriel Dimisianu scrie cand si cand, Nicolae Manolescu... In concluzie, ca nu se poate vorbi de o mare criza a criticii, asa cum se presupune.
Daca tot ai adus vorba despre generatiile tinere si varstnice de critici, ai putea sa spui si ce le uneste?
E foarte greu de spus ce le uneste si ce le separa, pentru ca exista pe de o parte la nivelul productiei editoriale o foarte mare afluenta de teze de doctorat, studii savante, foarte sofisticate, uneori intr-o terminologie greu de inteles, scrise intr-un limbaj adesea ermetic, foarte greu de descifrat de catre publicul larg. In afara de asta, exista insa si cronica de intampinare, critica vie, ca sa spun asa...
Pe care o practici cu vizibila consecventa.
Pe care eu o practic in mod curent si multi altii alaturi de mine, si care este de o cu totul alta factura. Acum, problema este ca in ceea ce priveste critica actuala nu apar inca studii teoretice de forta care sa uneasca cele doua tendinte. Imi amintesc ca in anii '80 aparusera foarte multe carti, ca sa spun asa, de teoria criticii, facute de Manolescu, Mircea Martin, Mihai Zamfir, s.a.m.d., studii care analizau critica dintr-o perspectiva teoretica, cu o metoda foarte bine pusa la punct. In momentul de fata exista doar aceste doua forme de critica literara: tezele de doctorat care sunt niste lucrari specifice, adaptate unui public elitist si, pe de alta parte, cronica de intampinare, impresionista de multe ori, fara a avea in spate argumentatia teoretica de rigoare.
Tudorel Urian, in avalansa asta de aparitii editoriale, este criticul un castigator?
Criticul de astazi are o foarte mare problema in a fi la curent cu tot ce se intampla. Sunt foarte multe edituri, unele din provincie, cu o difuzare foarte proasta si avem stupoarea sa vedem carti foarte bune dupa doi-trei ani de la aparitie. O catastrofa!
La fel de greu este accesul cartilor din Bucuresti in celelalte regiuni ale tarii...
Criticul nu are tot peisajul in fata cand face evaluari si da verdicte. Exista probabil in momentul de fata multi scriitori foarte buni din provincie, nebagati de nimeni in seama, pentru ca ei nu indraznesc sa trimita cartile unui critic, iar criticul nu are nici o sansa sa le gaseasca.
Problema principala a criticului este cea de a fi la curent, cu tot ce apare si ma gandesc acum la mine. Eu nu sunt nevoit sa traiesc exclusiv din literatura, am o slujba, motiv pentru care nu ajung foarte des in librarii. Am deci doua posibilitati de a ma informa: revistele literare, cu rubricile de carti primite la redactii, din care eu imi selectez si imi cumpar ce cred de cuviinta, si cartile primite de la autori. Sunt gramezi de carti care nu ajung niciodata la mine, si pe care nu le pot lua in consideratie atunci cand fac tabloul literaturii, al poeziei si prozei dintr-o anumita perioada.
Exista o enzima speciala pentru critica literara?
Nevoia mea de a scrie critica a inceput foarte banal, as putea spune. In anii '80 eram colaborator la "Viata Studenteasca" si la "Amfiteatru", printr-o intamplare. Fusesem intr-o practica sociologica si trimisesem un articol la "Viata Studenteasca". Am primit un telefon (ma aflam la Timisoara in perioada aceea), in care eram invitat sa devin colaboratorul revistei. Erau reportaje, anchete, in fine, ce se scria pe vremea aceea. In momentul in care am terminat facultatea la Timisoara, Cornel Ungureanu mi-a propus sa scriu o cronica pentru revista "Orizont". Eram total uluit si oarecum speriat, pentru ca nu scrisesem in viata mea cronica de carte, in plus, revista "Orizont" era citita de toti oamenii pe care-i admiram eu in Timisoara: Serban Foarta, Livius Ciocarlie si imi era groaza ca ei vor citi si comenta in stilul pe care-l cunosteam foarte bine, cu ei la o bere, cand isi bateau joc de nume mari ale literaturii romane care scriau in acel moment. Spuneau: "Ai vazut ce prostie a scris Manolescu?", "Ai vazut ce tampenie a scris Simion?". Ma gandeam eu oarece groaza, ce vor spune despre mine in momentul respectiv. Singura mea dorinta dupa ce am scris aceasta cronica a fost ca nimeni sa nu o observe. Mi-era teama ca voi avea un cititor care sa o interpreteze, sa o judece si sa ma judece si pe mine in raport cu ea. Evident, am scris cronica, dar nu am avut niciun feed-beck la ea.
Sa fi fost atat de buna?
Habar nu am. A fost buna, a fost proasta, a placut, n-a placut? Dupa asta, Cornel Ungureanu m-a pus sa scriu in continuare, cerandu-mi la o saptamana-doua cate un text.
Traiam conditia ideala a criticului: aceea de a citi textul, fara a-l cunoaste pe cel care-l scrisese. De aici incolo, lucrurile au inceput sa se precipite...
Dovada ca scrii si in ziua de azi. Esti, ca multi alti critici, un scriitor de fictiune, refulat?
Ma tem ca nu. Pentru mine, din primul moment critica a fost un job. Am scris pur si simplu de teama sa nu-l dezamagesc pe cel care-mi solicitase sa scriu.
Nu ai scris niciodata din pasiune?
O sa te miri, dar nu am avut niciodata pasiunea scrisului. Niciodata, chiar cand nu am nimic de facut nu sunt tentat sa scriu. Prefer sa citesc, prefer sa ma duc la un film, prefer sa ma duc la un spectacol, sa ascult muzica, sa fac deci, altceva.
Am scris cand am fost solicitat. N-am scris in viata mea din proprie initiativa. Aveam inainte un contract, o promisiune, un termen pe care trebuia sa-l respect. A fost o obligatie pe care mi-am asumat-o din primul moment, am scris oarecum impins din spate, sub ghilotina unor termene care trebuiau respectate.
Ai ajuns totusi un profesionist
al criticii!
Eliminand aceasta latura de bovarism din creatie, pe de alta parte am un puternic sentiment al responsabilitatii. Eu nu ratez niciodata termenele la care trebuie sa predau un text. Probabil ca foarte multi oameni care au pasiunea scrisului, in momentul in care dau de greu sau au altceva de facut, renunta. Eu nu am renuntat niciodata. Am scris cronica de exemplu in saptamana in care a murit mama, din grija de a respecta termenul.
Eu sunt vizibil, si pentru ca am sansa de a scrie saptamanal la cea mai importanta revista literara din tara, "Romania literara".
Este exact ca o reclama pe care o vezi pe strada de patru ori pe luna.
Ai scris si la "Cuvantul".
Ani de zile, dar nu eram atat de vizibil, pentru ca aparea lunar...
Nu-i usor sa scrii cronica literara de patru ori pe luna, mai ales cand iti doresti sa nu tii cont de empatii momentane sau de idiosincrazii care se opun luciditatii.
Mai este ceva: niciodata nu am incercat sa ma pun pe mine in evidenta, sa-mi scot in evidenta propria inteligenta, lecturile, ci am incercat sa comunic cat mai direct, cat mai, cum sa spun, mai eficient cu autorul cartii si prin el cu cititorii. Aceasta calitate a mea, pe care o stiu de la criticul Al. Cistelecan, este genuitatea, adica faptul ca nu am niciun fel de miza particulara, fata de autori sau fata de cititori. Exista multi critici care scriu in oglinda. Scriu uitandu-se cat sunt ei de frumosi, inteligenti, spirituali, de cultivati. Pentru mine conteaza cititorul si eu imi asum un pariu.
Si cand gresesti, ce se intampla?
Daca acea carte despre care am spus ca e buna se dovedeste a fi proasta, inseamna ca eu am pierdut acel pariu si credibilitatea mea in meserie si in lume se clatina.
In momentul in care eu argumentez intr-un anumit fel o anumita pozitie pe care o am, sunt convins ca asta este pozitia buna. Cu buna stiinta, niciodata nu voi spune despre o carte buna ca e proasta sau despre una proasta ca e buna. Uneori se intampla ca parerile mele sa nu coincida cu ale altor critici sau cu ale autorului insusi, mai ales cand verdictul nu este unul pozitiv. Atunci incerc sa intru in dialog, sa inteleg punctul de vedere al celuilalt, unghiul din care a privit lucrurile, atunci indrept greseala. In cazul in care simt in discursul celuilalt o pozitie preconceputa, fara prea multa subtilitate in gandire, atunci pot sa-mi imaginez ca e vorba de o prietenie intre el si autorul cartii, care nu tine cont de realitatea textului. Acestea sunt cazuri clare in care apare pozitia contrara intre doi critici.
Ai si autori care te sacaie, te someaza sa scrii despre ei? Te agreseaza?
Este un lucru tare neplacut. Sunt autori care-ti telefoneaza ca sa-si arate nemultumirea fata de felul in care i-ai comentat cartea. Devin agresivi, esti nevoit sa le dai explicatii... Repet, este una din cele mai traumatizante si inspaimantatoare experiente care se pot intampla unui critic. Mai sunt cei care-ti telefoneaza ciclic "amintindu-ti" ca trebuie sa scrii despre ei, sa-i propui pentru premii...
Ti se face frica sa mai raspunzi la telefon.
Exista un sindrom al paginii tiparite pentru multi care scriu.
In momentul in care omul isi vede tiparita cartea, i se pare incredibil ca ea n-ar putea sa fie buna; dubiile se consuma pana la aparitia cartii. Aparitia materiala a cartii care poate acum sa fie rasfoita, citita, adaugandu-i-se dedicatii, in mintea unui om care o produce, este sinonima cu garantia valorii.
Ai citit multe carti foarte bune in ultimii ani? De cate ori ai fost fericit peste masura?
In conditiile in care eu scriu critica saptamanal, am citit inevitabil si carti care nu m-au dezamagit in anii astia. Problema este ca nu stiu in ce masura aceste carti mai apartin unui prezent. Au fost carti de Paleologu, de Sora, de Manolescu, "Jurnalul" Monicai Lovinescu, dar ele nu intra in categoria literaturii propriu-zise. Ele nu contin revelatii estetice, ci revelatii existentiale. Neagu Djuvara...
Dar literatura de fictiune?
Sunt unele carti care mi-au produs emotii, dar nu atat de mari ca cele din zona eseisticii, a cunoasterii, adica nu mi-au schimbat modul de a vedea lumea, intelegerea, de-a deveni practic altul. Imi este foarte greu sa citez autori de beletristica ce mi-au schimbat cu totul modul de a gandi. Nu uita ca fictiunea are un mare concurent in momentul de fata: televiziunea si tot ce tine de spectacolul colateral. Fictiunea are si un mare inconvenient: este devoratoare de timp (daca acel roman este masiv), apoi este costisitoare, necesita un efort mai mare de concentrare, ca privitul unui meci de fotbal spre exemplu, apoi exista concurenta internetului... Din fictiune mai aflai inainte de 1989, ce s-a intamplat cu Antonescu, despre adevarata fata a regimului comunist, o mica aluzie la defectele ,,conducatorului suprem"... Fictiunea acoperea toata plaja de divertisment, informatie... Acum, schimbarea este fundamentala: exista carti de istorie pentru istorie, emisiuni de stiri pentru stiri, s.a.m.d., deci rolul fictiunii este unul cu mult mai greu de definit.
Cu toate astea, din toata lumea vin valuri de carti de fictiune care, culmea! se vand foarte bine. Autorii romani de fictiune nu sunt in schimb cititi.
Este o problema asta. De ce nu se vinde proza romaneasca? De ce nu are lumea incredere in autorii romani? Publicitatea sustinuta, mai reuseste uneori sa vanda cartea. O carte foarte proasta a lui Cartarescu, "De ce iubim femeile", a fost considerata succesul anului 2005. Exista si la noi brand -uri care vand orice.
Cat priveste cartea straina, cele cateva randuri citate pe coperta, conteaza mai mult decat o analiza a unui critic roman, vizavi de o carte romaneasca.
Esti angajatul Ministerului Culturii. Ai facut ceva in sensul urnirii literaturii romane pe piata occidentala?
S-a pus problema intocmirii unei liste de autori potentiali eluctibili in Occident, care sa si aiba un posibil succes acolo. A fost extrem de dificil sa-i gasesc: unii erau prea locali, altii prea specifici unei problematici neinteresante pentru o anumita zona, altii erau prea futili.
Cum este sa fii scriitor in Romania?
Destul de plictisitor. Trebuie neaparat sa dublezi profesia cu inca una, neputand trai din scris si atunci optezi: ori lasi scrisul si incerci sa mai traiesti putin in perioada de dupa munca, ori te apuci de scris devenind un prizonier al bibliotecii si al biroului tau, ratand viata propriuzisa.
Mi se pare mai mult angoasant decat plictisitor.
