Nu as fi scris nici un rand despre piesa, mai ales ca, orientarile mele jurnalistice sunt catre zona scriitoriceasca si cea a artelor vizuale, dar, de data asta, am simtit nevoia sa ma opresc putin asupra unei regizoare, formata in acesti ultimi ani postdecembristi, in care te poti manifesta in arta cum vrei, si cum poti, pe masura talentului pe care Bunul Dumnezeu ti l-a dat. Chris Simion face deci parte, dintr-o generatie afirmata recent, de regizori de teatru, razvratiti, inteligenti si belicosi, si, deseori, cum e si firesc controversati, dar pe care adesea, esecurile ii fac mai puternici. Curajul (pentru ca este intr-adevar un curaj) de-a se confrunta cu texte si autori incomozi (vezi Ionesco, spre exemplu), este curajul unui talent care priveste si inafara lui, cu toate egolatriile care mai transpar in asemenea intreprinderi.
Vad al doilea spectacol pus in scena de Chris Simion si nu m-am simtit sufocata de histrionisme regizorale sau de interventii neaparat stridente. Constat de asemenea, participarea unor actori de valoare la configurarea spectacolelor ei. "Si caii se impusca, nu-i asa?" este, pentru Chris Simion, inafara de empatia fata de subiect, si o bariera pe care si-a inaltat-o, survoland-o, zic eu, cu bine. Subiectul, cu sincopele lui tensionate, putea fi abordat cu patima superficiala, si cu frenezie regizorala, daca intuitia lui Chris Simion nu ar fi dus la o buna citire a textului. Vitalitatea acestui spectacol desfasurat intr-un spatiu limitat si practic incomod, cursivitatea, nuantarea si discernamantul cu care Chris Simion l-a abordat, fac din el o reusita pe segmentul de teatru modern pe care-l ambitioneaza. Cateva cupluri cu situatie materiala modesta, accepta sa fie cobaii (supravegheati si incitati de un sever si intolerant M.C.) unui maraton de dans, pentru ca in final, perechea supravietuitoare (fizic si psihic) teribilei incercari, sa castige o mare suma de bani pusa in joc.
Tensiunea creste pe masura ce rezistenta unora dintre participanti scade, aducand dupa sine inevitabila eliminare. Un text dur despre speranta, un text ce arata haurile unei umanitati ravasite de realitatea in care e nevoita sa supravietuiasca. Finalul, usor tezist, arata desertaciunea, cu toate fibrele ei subtiri, care se rup sub disperarile noastre. Nu stau acum sa detaliez jocul celor opt tineri actori, pe care se cuvine totusi sa-i amintesc: Antoaneta Cojocaru, Tudor Aaron Istodor, Ela Ionescu, Cuzin Toma, Ioana de Hillerin, Mihai Marinescu, Gabriel Fatu si Carmen Lopazan, cativa dintre ei, cu siguranta viitoare nume in teatru. Vreau in schimb sa spun cateva cuvinte despre Maia Morgenstern, pe care am vazut-o sporadic in teatru si in film, nu din (Doamne fereste!) cine stie ce idiosincrazii, ci, din capriciile sortii. Dupa ce am vazut "Si caii se impusca, nu-i asa?", imi vine in minte insa, vizavi de ea, obsedant, o sintagma: fascinatia vitalitatii. Urmarind-o pe aceasta singulara actrita, cum dirijeaza mica trupa de actori, cum comunica cu frenezie cu ei, cum ii incita la miscare si la dialog, puteam sa raman pe locul meu de pe bancheta, mult si bine, fara sa am sentimentul timpului. Harul ei risipitor daruieste mai mult decat esti pregatit ca spectator sa suporti si atunci, se produce o inevitabila mutatie: nu te-ai mai da dus, ai ramane pe locul inscris pe bilet, urmarind-o. De fapt, Maia Morgenstern nici nu joaca: ea este o stare ce induce in spectator bulimia cea mai stranie: "nevoia de Maia Morgenstern". In incheiere, nu am decat sa o felicit pe Chris Simion, adresandu-i, cu nuantele cuvenite, o zicere foarte draga lui Nichita Stanescu: "Nu mor caii cand vor cainii". De asemenea, felicitari pentru scenografia minimalista, inteligenta, a Adinei Mastalier si pentru coregrafia lui Carmen Cotofana!
